Citeam la începutul săptămânii trecute despre turnura neașteptată a unei notificări, una dintre sutele de mii sau milioanele care se trimit/primesc zilnic și prin care se solicită eliminarea conținutului de pe Youtube. Articolul evidențiase destul de bine prin titlu “o companie de discuri începe o luptă împotriva cui nu trebuie” și prezenta demersul inițiat de Liberation Music împotriva lui Lawrence Lessig, care folosise în mod exemplificativ, într-una dintre prezentările sale, clipul Lisztomania, asupra căruia compania deținea drepturi.

Dincolo de zâmbetele cu subînțeles ale celor care realizează că un demers împotriva celui mai mare susținător al utilizărilor libere, nu poate rămâne fără răspuns, trebuie spus că, într-un mod la fel de surprinzător, notificarea în cauză era total neîntemeiată (într-un mod clar, evident, fără nicio îndoială) întrucât folosirea unei opere în scop educațional sau critic, este exceptată de la protecția drepturilor de autor. La nivel internațional.

Articolul însă mi-a amintit ceva ce multă lume nu cunoaște, și anume faptul că netemeinicia unei notificări dă dreptul la o acțiune împotriva celui care a generat inițial demersul, acțiune care poate fi întemeiată cu succces pe abuzul de drept, chiar și în România, mai ales dacă ținem cont că noua reglementare a codului civil a desprins componenta pur procesuală din perspectiva căreia a fost înțeles până acum acest concept de doctrină și de jurisprudență.

Nu se mai vorbește de abuzul de drept procesual ci de abuzul de drept ca formă de exercițiu nelimitat de principiile procesuale, adică orice formă de notificare, demers, inclusiv cererea adresată Youtube (notice and take down) sau platformelor similare, prin care se urmarește, cu rea-credință, limitarea dreptului de liberă utilizare, astfel cum acesta este garantat de legislația în vigoare.

Articolul 15 din NCC (noul cod civil) tratează exact situația în care o notificare nu urmărește protejarea drepturilor de autor în forma garantată de lege, adică în limitele și cu excepțiile de liberă utilizare, ci umărește chiar deturnarea finalității social –economice a acestui interes și drept prin crearea unei situații de protecție excesivă și în detrimentul publicului general sau al utilizatorului în special.

“Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”. O variantă a acestei modalități excesive și nerezonabile poate fi înaintarea unor cereri care sunt preluate, cele mai multe în mod automat de platformele user generated content, și care, în concret, conduc, la eliminarea conținutului, a comunicării publice în cauză, ceea ce se traduce, în fapt, prin imposibilitatea de a utiliza opere în scop educațional, ori critic, ori exemplificativ.

Dacă prejudiciul general poate fi un concept discutabil, vorbind în acest sens de detrimentul adus culturii prin imposibilitatea accesului la operele existente, cel personal este destul de ușor de argumentat pentru că eliminarea unui conținut și lipsirea unei persoane de dreptul de a accesa o operă preexistentă constituie clar un dezavantaj, vătămarea fiind cu atât mai evidentă, cu cât persoanei în cauză îi este îngradit un drept care îi permitea accesul la educație.

Cu nerăbdare așteptăm decizia din cazul inițiat de Lessig pentru că, așa cum se așteaptă, se va crea cu siguranță un precedent, sperăm favorabil limitării abuzurilor titularilor de drepturi.