Știu, mulți sunt concentrați pe mărci, dar azi mă interesează alte semne distinctive, în aceeași măsură protejabile, așa cum sunt numele comerciale.

1. Ce înseamnă semn distinctiv? Ce înseamnă nume comercial?

Aparțin categoriei semne distinctive: mărcile și indicațiile geografice, numele comercial, emblemele și titlurile de publicații. Fiecare dintre acestea reprezintă o formă diferită de protecție, de o valoare individuală, recunoscută de tratate internaționale și de legislația românească în vigoare. Există într-adevăr o funcție comună a acestora, de indentificare a afacerii, a comercianților și a serviciilor acestora, dar fiecare dintre ele comportă și particularități.

Așadar nu doar o marcă poate să susțină distinctivitatea, să facă diferența între un business sau altul (și vorbim în general, chiar dacă funcția mărcii este în mod clar de diferențere a serviciilor și produselor). Semnele disctinctive sunt recunoscute ca NEFIIND limitate la mărci inclusiv prin actele normative care reglementează la nivel european protecția mărcilor și a indicațiilor geografice, cum este art.8(4) din Regulamentul privind mărcile comunitare (Regulamentul nr.207/2009) care identifică printre semne protejabile și altele semne decât mărcile înregistrate,

“(4) În cazul opoziției titularului unei mărci neînregistrate sau al unui alt semn utilizat în comerț cu un domeniu de aplicare care depășește domeniul local, marca solicitată este refuzată la înregistrare, atunci când și în măsura în care, în conformitate cu legislația comunitară sau cu legislația statului membru care este aplicabilă acestui semn:
(a) au fost dobândite drepturi pentru acest semn înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare a mărcii comunitare sau, dacă este cazul, înaintea datei priorității invocate în sprijinul cererii de înregistrare a mărcii comunitare;
(b) acest semn conferă titularului dreptul de a interzice utilizarea unei mărci mai recente.”

Astfel, poate fi opus la înregistrarea unei mărci nu numai o marcă anterioară cât și “ORICE ALT SEMN” care întrunește condițiile de a fi utilizat în comerț, de a fi anterior înregistrării față de care se opune și de a da naștere unor drepturi exclusive (“dreptul de a interzice utilizarea”,unor mărci/semne ulterioare așa cum se exprimă dispoziția comunitară).

Aceste “drepturi de proprietate industrială”, născute tot din dorința de individualizare, reprezintă în fapt forme similare de protecție cu cele derivate din înregistrarea unei mărci, fiind asociate comerțului, implicit comerciantului, afacerii acestuia în ansamblul său, implicit a serviciilor și produselor acestuia (fără a uita de mărci, ca fiind semnele care, se ocupă în mod direct de această identificare). Fără însă a le identifica în concret, Regulamentul face trimitere la o categorie de semne cu funcția de identificare în business (business identifiers), astfel cum sunt acestea recunoscute și reglementate la nivel intern de fiecare stat membru.

Legea nr.26/1990 privind registrul comerțului denumește FIRMĂ ca fiind numele sau denumirea sub care un comerciant își exercită comerțul și sub care semnează. Este apelativul legal sub care comerciantul este înregistrat la REgistrul Comerțului. Emblema este semnul vizibil sau după caz, denumirea fantezie, care deosebește un comerciant de altul de același gen. Cu referire la modalitățile de utilizare și la formele în care aceasta va fi disponibilă publicului, este importantă și mențiunea care se face în cadrul Legii nr.26/1990 în ceea ce privește emblema unei firme, în sensul că aceasta se poate folosi pe “panouri de reclamă oriunde ar fi așezate, pe facturi, scrisori de comandă, tarife, prospecte, afișe, publicații și în orice alt mod vizibil al comerciantului (art.43 alin.(2)).”

“Art. 30. – (1) Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează.
(2) Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de un altul de acelaşi gen.
(3) Firmele şi emblemele vor fi scrise în primul rând în limba română.
(4) Dreptul de folosinţă exclusivă asupra firmei şi emblemei se dobândeşte prin înscrierea acestora în registrul comerţului.”

Legea explică în mod clar că înscrierea numelui comercial (al firmei) și a emblemei este constitutivă de drepturi și că această înregistrare conferă un drept de folosință exclusivă asupra acestor însemne. Acest drept de folosință exclusivă este în fapt cel indicat și de Regulamentul european menționat anterior, fapt ce atestă faptul că numele comercial se bucură de o protecție concretă, individuală, care îndreptățeste titularul să interzică oricărui terț folosirea unor denumiri identice sau similare cu denumirea înregistrată ca nume comercial/emblemă.

Numele comercial și emblema reprezintă forme de protecție garantate la nivel internațional prin dispozițiile Convenției de la Paris privind proprietatea industrială. “Articolul 8 
Numele comercial va fi protejat în toate țările Uniunii, fără obligația de depunere sau de înregistrare, indiferent de faptul dacă el face sau nu parte dintr-o marcă de fabrică sau de comerț.”

Traducerea în nume comercial nu este îndeajuns de fidelă sau, mai precis, numele comercial nu trebuie înțeles ca rezumându-se doar la denumirile entităților comerciale, întrucât textul oficial folosește sintagma de “trade name” mai corect spus “nume folosite pentru identificarea în business” sau “a unui business”, în general, spre a se crea în mod clar diferențierea de mărci, prin care sunt identificate serviciile și produsele unei firme. Denumirea de business/de afacere are o accepțiune mai mare decât ceea ce numește legea românească nume comercial sau de firmă, fiind incluse atât numele entităților (adică denumirile de firmă sau “corporate names”) precum și emblemele, care, potrivit legislației interne, diferențiază un comerciant față de altul.

Dar o diferențiere a fiecărui comerciant în parte se realizează în aceeași măsură și prin utilizarea numelui de firmă, acesta fiind unul dintre motivele pentru care funcțiile numelui comercial și funcțiile emblemei se întrepătrund. Și ținând cont de modalitățile de utilizare ale emblemei, amintite mai sus și explicate în detaliu și de Legea nr.26/1990, vom realiza că această folosință publică se realizează și în cazul denumirii comerciale, aceasta din urmă putând fi afișată pe publicații, panouri, comenzi, etc.

2. Ce înseamnă de fapt “trade names” potrivit Convenției de la Paris?

Am menționat o utilizare necorespunzătoare a sintagmei trade name/nume comercial în primul rând pentru că mi-a atras atenția o circulara OHIM care, în interpretarea art.8(4) din Regulamentul mărcilor comunitare, identifica ca aparținând categoriei “business identifiers” următoarele forme de identificare: “trade names”, “corporate names”, “establishment names”, “titles of publications” și “domain names”. Precizările OHIM poziționează “trade names” distinct de “corporate names”, această din urmă sintagmă fiind mult mai aproape de ceea ce legislația românească numește “nume de firmă”.

Un document elaborat în 1967 și intitulat Ghid de aplicare a Convenției de la Paris, explică că termenul trade names poate, într-adevăr, comporta diverse conotații de la o țară la alta, fără a explica însă care este accepțiunea generală a sintagmei de trade names ori dacă aceasta este o categorie mai amplă care include numele de firmă, numele comerciale, numele de publicații și alte forme de diferențiere precum “emblema”, recunoscută de dreptul intern românesc.
Chiar dacă nu există explicații cu privire la sintagma în sine, găsim un paragraf care atestă că, încă de la primele forme de reglementare, protecția numelor comerciale (și a oricăror altor identificări de business, dacă vreți, în afara mărcilor) a fost gândită ca o formă distinctă de protecție, independentă de protecția prin marcă.

“Protecția numelor de business trebuie să fie independentă indiferent dacă numele îndeplinește funcțiile unei mărci sau dacă face parte dintr-o marcă și indiferent dacă această marcă este sau nu protejată. Dacă, de exemplu, o marcă, care conține un nume comercial, este abandonată și devine parte a domeniului public, protecția numelui comercial NU va fi afectată.”

Este deosebit de bine nuanțat, mai ales în prima parte a textului că, indiferent de funcțiile pe care le poate îndeplini, de identificare a business-ului sau chiar de identificare a serviciilor și produselor (marcă), denumirea în cauză va beneficia de protecția acordată numelor comerciale și nu mărcilor.

O altă interpretare a sintagmei “trade name” o situează mai aproape de “emblemă” decât de ceea ce legislația națională numește “numele comercial”, dacă ținem cont de indicațiile din art.43 din Legea nr.26/1990 care definesc emblema a fi semnul vizil sau, după caz denumirea, de regulă de fantezie, care deosebește un comerciant de altul de același gen.

“Art. 43. – (1) Orice emblemă va trebui să se deosebească de emblemele înscrise în acelaşi registru al comerţului, pentru acelaşi fel de comerţ, precum şi de emblemele altor comercianţi de pe piaţa unde comerciantul îşi desfăşoară activitatea.
(2) Emblemele vor putea fi folosite pe panouri de reclamă oriunde ar fi aşezate, pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afişe, publicaţii şi în orice alt mod, numai dacă vor fi însoţite în mod vizibil de firma comerciantului.
(3) Dacă emblema cuprinde o denumire, firma va fi scrisă cu litere având mărimea de cel puţin jumătate din cea a literelor cu care este scrisă emblema.”

“A trade name is generally considered the name a business uses for advertising and sales purposes that is different from the legal name in its articles of incorporation or other organizing documents. A trade name can also be referred to as a “Fictitious Name” or a “Doing Business As” (DBA). Examples of trade names are the use of the name “Kodak” by the company whose legal name is “Eastman Kodak Company” or “McDonald’s” by the company whose legal name is “McDonald’s Corporation.” A trade name may not include Inc., LLC, Corp. or similar legal endings.”

Este al doilea context în care se precizează că “trade name” este diferit de “legal name” sau “corporate name” (adică “numele comercial” sau “numele de firmă” așa cum apare acesta înregistrat în registrele oficiale și actele constitutive), de această dată cu referire la legislația U.S. care protejează aceste business name (or fictitious business name) inclusiv prin legile concurenței neloiale care interzic folosirea acestora de o manieră a creea confuzie cu afacerea unui competitor. Spun inclusiv pentru că principala protecție este conferită prin legile statale care de cele mai multe ori condiționează această protecție de înregistrarea numelui în registrele oficiale.

3. Protecția acordată numelor comerciale este conferită de Legea Nr.26/1990 privind registrul comerțului și de Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenței neloiale

Am văzut că în unele legislații, trade name mai este denumit “Fictitious Name” or a “Doing Business As” (DBA) și pare a corespunde cu ceea ce Legea nr.26/1990 denumește “emblemă”. Nu putem însă să nu ținem cont de generalitatea expresiei, “trade name” fiind, în aceeași timp, orice alt nume de identificare în business. “Nume comercial” este corect spus, această denumire a fost preluată și în traducerea oficială a Convenției de la Paris, dar în ultima perioadă acest “nume comercial” a fost înțeles de legislația românească ca limitându-se la numele de firmă, adică la denumirea societății așa cum este aceasta înregistrată la Registrul Comerțului. DAr numele comercial, adică numele care este folosit de o persoană juridică în cadrul comerțului nu trebuie să se rezume la numele firmei, putând fi, în aceeași măsură și orice altă denumire sau însemn care a fost promovat în asociere cu business-ul tocmai pentru a fi diferentiat de al altora, adică ceea ce se numește emblemă. Emblemele includ, de cele mai multe ori, nume de firmă sau chiar mărci, dar uneori se pot chiar confunda cu acestea.

Într-adevăr, panourile, afișele, notele, publicațiile, facturile și orice alte documente de promovare conțin, cu o frecvență destul de mare, nu emblema ci chiar numele de firmă, acea denumire înregistrată la Registrul Comerțului și care apare și în actele constitutive ca nume al comerciantului. Acest exemplu este unul clasic și des răspândit, cel puțin la nivel intern, unde denumirea societății este folosită cu scopul de a identifica business-ul și de a-l diferenția de competitori. Denumirea folosită va avea în acest caz două funcții, aceea de identificare a societății comerciale cât și de identificare a business-ului, a afacerii în general. NU vorbim de identificarea anumitor serviciilor, ci a afacerii în ansamblul său.

Dreptul de exclusivitate asupra numelui comercial este atestat la nivel intern atât prin Legea nr.26/1990 cât și prin prevederile legii privind combaterea concurenței neloiale. Articolul 5 litera a) indică faptul că va fi considerată infracţiune şi se va pedepsi cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă folosirea unei firme, embleme sau a unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant. Acel drept exclusiv de utilizare se completează sau este pus în valoare de dreptul de a interzice terților folosirea firmei sau emblemei de natură să creeze confuzie.
Un alt mod, mult mai detaliat de restricționare a însemnelor false în raport cu cele legitim folosite de un comerciant, este exprimat în cadrul lit. f) a aceluiași art.5 din Legea nr.11/1991, fiind considerată infracțiune inclusiv:

“producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare ori vânzarea unor mărfuri sau servicii purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, brevetele pentru soiuri de plante, mărcile, indicaţiile geografice, desenele ori modelele industriale, topografiile de produse semiconductoare, alte tipuri de proprietate intelectuală, cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare şi altele asemenea, originea şi caracteristicile mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau al comerciantului, în scopul de a-i induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari.”

Mențiunile false cu privire la numele comerciantului sunt, într-adevăr, interzise de legislația românească. Deci, nu doar mențiunile false cu privire la o marcă, ci și mențiunile false cu privire la identitatea comerciantului, adică a firmei.
Deși menționarea în mod fals a numelui comerciantului poate fi considerată a fi tot o modalitate de folosire fără drept a firmei, spre diferență de dispoziția lit.a) din art.5, textul ultim redat (lit.f)) pare a face trimitere în mod special la un comportament intenționat, când se poate proba că mențiunile false au fost gândite în prealabil cât pentru a induce în eroare clienții sau alți comercianți.

Amintesc acum de ceea ce se nota în doctrină a fi modalitate de apărare a drepturilor asupra firmelor și emblemelor:

“Mijlocul de protecție a firmei și a emblemei este acțiunea în concurență neloială. Uzurpatorul exercitând o concurență parazitară, prin folosirea firmei și/sau emblemei aparținând altuia, poate fi obligat să înceteze actele de concurență, iar în cazul în care actele au avut ca efect deturnarea clientelei, provocarea de confuzii ori a produs alte pagube (distincte de acestea), uzurpatorul poate fi obligat și la plata unor despăgubiri.” (Dr. Viorel Roș – Dreptul Proprietății Intelectuale)