Nu știu dacă știți practica – înregistrăm un nume de domeniu pentru un prieten care nu se pricepe sau nu are timp pentru asta, ori pur și simplu nu dorește, dar nu îl înregistrăm pe numele prietenului ci ÎN NUMELE lui, judecând că cinstea, frația, prietenia și cuvantul pot înlocui cu ușurință un contract de mandat sau de prestări servicii care încorporează un mandat, în virtutea căruia poți într-adevăr să înregistrezi un domeniu în numele altei persoane.

Căci ceea ce numeam mai sus înregistrare “în numele” altei persoane în realitate se traducea printr-o simplă transcriere a propriului nume chiar acolo unde platforma de înregistrare identifica registrant -ul.
Altfel spus, ți-ai inscris numele ca deținător al domeniului și doar tu și prietenul tău știți că domeniul nu este al tău ci al lui.

Dar este interzis?

Firește că nu, poți înregistra domenii nu doar pentru prieteni, dar și pentru colegi, vecini de bloc sau clienți, contând doar ca beneficiarul serviciului de înregistrare (și în ultimă instanță al domeniului) să fie transcris ca deținător al numelui de domeniu în cauză (registrant, domain holder, domain owner sau cum vrei să îi spui). Când totuși numele adevăratului proprietar nu apare identificat, fiind înscris doar al tău, puțini vor crede că acest domeniul aparține unei alte persoane și nu ție. Și știi de ce? Pentru că există prezumția valabilității actului (sau prezumția de valabilitate a actelor oficiale căci înscrierea datelor de deținere nume de domeniu este similară acestora, chiar dacă este emisă de autorități independente)- în sensul că, odată ce rezultatul whois te identifică pe tine ca deținător, legea conferă credibilitate în primul rând acestei înscrieri oficiale și tuturor informațiile înscrise în aceasta. Așa că, dacă numele tău apare ca registrant al unui nume de domeniu nimeni nu va putea să presupună ca NU ești tu deținătorul numelui de domeniu ci altul.

Iar în urma acestor prezumții (considerate a fi interpretări intervenite automat sau mai clasic – supoziţii întemeiate pe aparenţe/fapte considerate ca fiind dovedite) mai urmează una și mai interesantă, aceea de deținător al contentului aferent domeniului pentru că, dacă ești holder al domeniului și datele tale și numai ale tale stau frumos prezentate în rezultatele de whois, păi atunci să fii sigur că toți vor presupune că deții nu doar domeniul dar și website-ul accesibil prin acel domeniu. Asta-i legea, nu ai ce-i face. Sau ai – STOP DOING THIS! Nu mai înregistra domenii în numele lui x sau y ci chiar pe numele lor. Nu-i greu. Știu, esti hosting provider, vrei să îl ajuți pe cutărescu, să faci un serviciu sau o pomană, chiar nu contează, nu te crede nimeni și cel mai sigur e să nu te riști.

De ce să nu te riști?
Păi, prezumțiile de care ți-am vorbit mai sus nu sunt niște abureli avocățești, înseamnă ceva în practică, în sensul că, urmare a felului în care acestea funcționează, va fi aplicabilă și un anumit tip de răspundere și nu oricare ci fix aia care doare cel mai tare – răspunderea pentru contentul de pe acel site. Pentru că, dacă prietenul în numele căruia (cică) ai înregistrat domeniul, postează pe acest website din greșeală (evident) vreo poză cu vreun copil dezbrăcat ori (mai puțin dramatic, dar la fel de grav), oferă niște servicii în scop fraudulos sau vinde teniși marca adiBas, atunci să fii sigur că TU vei răspunde pentru acest content și NU prietenul. Tu vei fi notificat, tu vei fi acuzat, tu vei fi chemat în instanță pentru că terții (adică restul lumii, acei toți în afară de tine și de prietenul tău) au considerat (în acord cu prezumțiile de care îți vorbeam) că tu ești deținătorul site-ului, fiind înregistrat ca titular al domeniului.
Lumea nu știe de relația dintre tine și prietenul tau, de promisiunile dintre voi și e doar vina ta că nu știe. Pentru că, dacă voiai ca restul (terții) să cunoască adevarata natură a relației voastre (în sensul că implică și acel mandat, că doar despre asta vorbim) numele tău ar fi apărut la registrar (să zicem) sau deloc și nu la registrant. Iar la registrant treceai pe cine trebuie – îți identificai prietenul/prietenii, pe adevărații deținători ai domeniului care urmau să îl și folosească într-un anumit mod.

Să nu spui că nu știai care-i diferența dintre registrant și registrar (ccTLD accredited) pentru că nu te cred sau cel puțin nu pot să accept ca cineva (fie el și un simplu pfa și nu o ditamai compania) care prestează servicii de hosting poate să fie într-o astfel de eroare. Există dictionary.com, google și nu în ultimul rând termenii icann. UNele lucruri sunt destul de clare pentru registrant:

“You will assume sole responsibility for the registration and use of your domain name”

Sper că ai citit măcar aici – înregistrare ȘI UTILIZARE!
Ei, da, așa este, multe lucruri se află chiar din termenii de înregistrare – (în principiu) aceiași de oriunde ai aplica și oricine ai fi, dar știu, nimeni nu îi vede, nimeni nu îi citește. Păcat că nu i-ai avut în vedere, you, dear hosting providere. Uite, în variantă românească clasică, adică pe rotld, sunt chiar transcrise niște obligații cu privire la integralitatea informațiilor transmise de tine în momentul în care înregistrezi domeniul – și aceastea au relevanță.

“Sunteți de acord și garantați că informațiile pe care le furnizați la înregistrarea sau rezervarea numelui de domeniu sau la înregistrarea pentru alte servicii, sunt conform cunoștinței dumneavoastră, exacte și complete.”

Această declarație se traduce cam așa: dacă într-adevăr la momentul înregistrării exista un contract de mandat în temeiul căruia ai fi primit însărcinarea de a înregistra vreun nume de domeniu, această informație era în mod evident la cunoștința ta (pentru că doar erai parte contractantă, semnasei acel contract) și tocmai pentru asta trebuia să o redai în mod complet și corect prin identificarea întocmai a celui care este deținător.

Altfel spus, știai încă de la înregistrare că toate datele înscrise trebuie redate complet. Printre informațiile pe care le redai exista într-adevăr și cea cu privire la persoana care deține în mod real numele de domeniu, nu?

Ți-aș mai spune ceva- nu merge să spui nu ai citit contractul și nici că nu cunoșteai legea – în acest ultim caz aplicându-se o altă prezumție cu valoare de principiu – toți oamenii sunt presupuși a cunoaște legea/nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea ei. Și nu mă refer la o lege anume ci, culmea, la toate. Și nu mă refer doar la acte normative în vigoare în România ci la toate regulile și regulamentele aplicabile prin convenții sau înțelegeri internaționale.

Știu ce vei spune – “în 99% din cazuri nu se întâmplă nimic rău”.

Ce-aș vrea să fie adevărat!

În următorul articol voi arăta cum hosting providerul debusolat se luptă cu lumea și cu el însuși încercând să demonstreze că are un contract cu adevărații deținători, că are mai multe contracte de fapt, că nu are nicio vină și multe altele. 🙂

Stay tuned!