Recent am aflat felul greșit în care este interpretată răspunderea hosting providerilor de înșiși profesioniștii din domeniu. Am găsit un studiu, nu-l indic, publicat dintr-o poziție destul de avansată, din păcate, în care, fără a se citi în integralitate textul legii comerțului electronic, adică norma specifică (!) din domeniul răspunderii intermediarilor, se evidențiază ca normă generală răspunderea acestora pentru content.

În încercarea de interpretare, studiul face trimitere la art.11 alin.(2) fără a fi remarcat (culmea), alineatul 3 al aceluiași articol, singura clauză care stabilește clar, fără niciun dubiu, că furnizorii NU răspund pentru informația stocată. Greșita interpretare pornește tocmai de la trimiterea nefastă la alineatul (2), prin greșita înțelegere a ceea ce înseamnă informație furnizată sau, mai degrabă, prin neluarea în considerare a distincției evidente dintre “informația stocată” și cea “furnizată”. Ca explicație succintă și destul de non tehnică, informația furnizată este tocmai materializarea serviciului de hosting, pe când informația stocată este cea găzduită și prelucrată de hosting provider și aceasta aparține în toate cazurile clientului de hosting și nu furnizorului. Este evident că se stabilește o răspundere ca regulă generală pentru propriul serviciu, adică pentru informația transmisă, dar în materia contentului principiul general este NON-Răspunderea. Așadar două alienate distincte ale aceluiași articol 11 din legea comerțului electronic, unul reglementează situația răspunderii pentru serviciile proprii, iar celălalt non răspunderea pentru content ca regulă generală.

(2) Furnizorii de servicii răspund pentru informaţia furnizată de ei înşişi sau pe seama lor.
(3) Furnizorii de servicii nu răspund pentru informaţia transmisă, stocată sau la care facilitează accesul, în condiţiile prevăzute la art. 12-15.

Evident că înțelegând greșit care este regula generală, nu putem să realizăm nici în ce constă o excepție, întrucât aceasta se studiază în corespondență cu norma generală, unele sensuri și limite ale excepțiilor fiind înțelese doar dacă se privește în concret norma generală.

Dar, pe lângă incorecta interpretare care poate influența în mare măsură studenții la drept, de ex, publicarea unor asfel de studii atrage de cele mai multe ori consecințe inclusiv la nivelul companiilor de hosting, multe dintre acestea fără alte posibilități de consultanță decât cea găsită pe internet.

De aici și legătura mai concretă cu activitatea hosting providerilor sau mai degrabă cu cenzura pe care, fără să își dea seama, au ajuns să o practice asupra contentului găzduit. Cum s-ar putea cerere profesionalism în ceea ce privește relația acestora cu clienții proprii, și mai ales în evaluarea posibilelor riscuri față de un anumit tip de informație și față de un anumit tip de plângere, când există atâtea surse “legitime” pe internet care-l promovează principalul răspunzător pentru contentul găzduit?

Acum, întorcându-ne la textul legii comerțului electronic, nu este mai puțin adevărat că articolul 14, de exemplu, ar indica o răspundere a furnizorului, dar aceasta este stabilită ca excepție, adică doar pentru anumite cazuri speciale și care întrunesc în mod fidel toate condițiile redate de text. În rest, el nu răspunde și trebuie cumva strigat în gura mare că principiul general ar fi, tocmai, de absolvire de răspundere a intermediarilor de servicii, căci asta sunt ei, simpli intermediari, furnizori de servicii, nu dezvoltă informația stocată, nu o modifică, nu intervin asupra ei și nu au nici măcar obligații de verificare, de monitorizare a ceea ce găzduiesc.

Furnizorul de hosting răspunde DOAR în anumite condiții

Dacă hosting providerul din România ar ști că regula generală este non răspunderea, cu siguranță că ar trăi mai relaxat. Mai mult, dacă ar știi și ar putea să evalueze anumite notificări primite, cu siguranță ar avea șansa nu doar de a se afirma cu profesionalism pe piață, ci și de a-și atrage mai mulți clienți sau de a-și păstra clienții. Căci ce susține un business adevărat mai mult decât dedicația pentru fiecare dintre abonați, care dincolo de sumele mici pe care uneori le plătește fiecare, împreună formează un grup interesant care se poate menține sau nu în marea familie, ceea ce se traduce de cele mai multe ori prin alți și alți clienți și, mai ales, printr-un venit constant, pe care nimeni nu îl poate nega a fi necesar.

Dar să vorbim mai întâi de răspundere, căci acolo pare a fi problema. Într-adevăr, articolul 14 indică, așa cum am menționat, circumstanțele în care se angajează răspunderea furnizorului de servicii de hosting și pare a fi deja o lecție învățată de toți că, în cazul primirii oricărei sesizări cu privire la o posibilă încălcare de drepturi prin contentul găzduit, furnizorul trebuie să blocheze accesul la informația în cauză. Ca mențiune, folosesc “informație” și “content” sau românescul ”conținut” ca termeni echivalenți, sper să nu încurc pe nimeni cu asta.

Nu mai redau textele, le puteți găsi aici. Important de notat este totuși că, dincolo de aceste condiții impuse pentru atragerea răspunderii, întregul cadru al angajării răspunderii nu este limitat la art.14, art.16 de asemenea întregind prin textul său contextul în care se poate trage la răspundere compania de hosting. În articolul 16, care are în vedere toți service providerii, fără nicio diferențiere, deci inclusiv hosting providerii (făcându-se trimitere și la stocarea informației, pentru a nu exista dubii), se indică, în mod evident, că blocarea accesului sau eliminarea informației se va realiza DOAR în urma unei măsuri emise de o autoritate.

 (3)Furnizorii de servicii sunt obligaţi să întrerupă, temporar sau permanent, transmiterea într-o reţea de comunicaţii ori stocarea informaţiei furnizate de un destinatar al serviciului respectiv, în special prin eliminarea informaţiei sau blocarea accesului la aceasta, accesul la o reţea de comunicaţii ori prestarea oricărui alt serviciu al societăţii informaţionale, dacă aceste măsuri au fost dispuse de autoritatea publică definită la art. 17 alin. (2)

Așadar, nu simpla sesizare atrage răspunderea, textul nu indică obligația de a bloca conținutul în ORICE condiții, ci doar dacă măsurile de blocare sunt impuse/stabilite de autorități publice care, la rândul lor, trebuie să le comunice hosting providerilor. Și nu vorbim de oricare autorități, doar cele competente în domeniu și instanțele, căci așa sunt definite de art.17 alin.(2).

Blocarea nu o impune cel care sesizează hosting providerul. Blocarea este impusă prin măsuri exacte stabilite în exercitarea lor de anumite autorități, care bineînteles, pot acționa în urma sesizării persoanei interesate. Cursul firesc pe care eu îl văd ar fi următorul:

Persoana interesată se adresează autorității compentente sau instanțelor; acestea, prin decizie sau sentință, hotărâsc blocarea accesului publicului la informația în cauză, decizie/sentință care ajunge, prin exercițiul autorității sau al persoanei interesate, să fie adusă la cunoștința hosting providerului, care, într-adevăr, nu prea are de ales, fiind negru pe alb hotărâtă măsura blocării.

Dar este greu, știm foarte bine, este anevoios să faci o plângere către o autoritate, să zicem Ancom, care azi sau mâine poate fi alta, cu schimbările sistematice de atribuții din România, și cu atât mai greu, să te adresezi unei instanțe, care, rog a-mi fi scuzat, dar ține loc de pierdere de vreme în România, unde justiția se manifestă ca formă a aleatoriului și imprevizibilului. Am vorbit exclusiv din perspectiva persoanei interesate, care, de cele mai multe ori decide să se adreseze direct companiei de hosting cu solicitarea expresă de blocare a conținutului. Deci, înțelegem că este complicat pentru cel care își vede încălcate anumite drepturi, să parcurgă tot acest drum anevoios, mai ales în contextul multiplelor riscuri, dar nu înțelegem de ce este dificil pentru compania de hosting să aibă o procedură clară prin care prioritari să fie clienții.

Trebuie menționat, fără să fiu acuzată de vreo solidaritate, că, totuși, cele mai multe astfel de acțiuni ale titularilor de drepturi ori ale pretinșilor titulari, mai degrabă spus, sunt inițiate în baza unor drepturi îndoielnice. Într-adevăr, cu atât mai puțin ai putea, într-un asemenea caz considerat fără de șanse din fașă, să te afirmi în fața unui organ de anchetă sau în fața unei instanțe, de aceea se ajunge pe calea mai lipsită de încercări, aceea a unei comunicări directe cu hosting providerul.

Și ea funcționează, de cele mai multe ori pentru că hosting providerul din România, din lipsă de interes, profesionalism, timp sau chef, preferă să își piardă clientul, abuzând de poziția sa și blocând accesul la informații de altfel legale, dar care nu ajung să fie susținute de argumentul propriei legalități, primând sesizarea întemeiată sau nu, amenințătoare sau mai puțin, a unui așa zis titular de drepturi.

Așa s-a întâmplat într-un caz recent, care implică o anumită firmă românească de hosting și un website blocat abuziv, mai multe detalii într-un viitor articol, sper, mult mai interesant decât acesta.

Succes!