În perioada 23 martie – 15 iunie 2016 Comisia Europeană a întreținut o consultare publică despre excepția panoramei și despre rolul editorilor în circuitul valoric al dreptului de autor. Mi s-a părut foarte interesant să culeg câteva dintre informațiile corelate cu acest eveniment, nu doar pentru că o modificare legislativă aduce în prim plan acel interes public necesar a fi mereu evaluat cât și pentru că subiectul de discuție cu cetățeanul a privit o excepție destul de puțin discutată și anume excepția panoramei.
Voi discuta doar de acest din urmă subiect al consultării, și anume de cel al excepției panoramei, cu o destul de mare răspândire în practică, și de dreptul conferit publicului de o astfel de reglementare. (Despre legătura dintre limitările în exercițiul drepturilor titularilor și drepturile născute în patrimoniului publicului larg am făcut vorbire AICI și AICI și este până la urmă un fapt ce nu necesită multe argumente, drepturile userilor fiind recunoscute de instanțe încă din 2004.)
Excepția în cauză presupune în principal o limitare în exercitarea drepturilor garantate autorilor și altor titulari de drepturi de autor asupra operelor de arhitectură sau de sculptură expuse permanent în spațiul public. Corespunzător acestei limitări în drepturile titularilor, excepția instituie dreptul oricărei persoane de a se folosi de vizualul acestui tip de operă expusă public, drept care se traduce în concret prin posibilitatea legală a publicului larg de a dezvolta opere subsecvente care vor conține fragmentat sau integral imaginea operei expuse. Dreptul acordă astfel posibilitatea oricărei persoane de a se dezice de atitudinea pasivă de simplu observator al spațiului public și de avea o atitudine activă, creatoare, față de fiecare element al spațiului public.
Observatorul devine astfel creator în condițiile prevederii care reglementează excepția panoramei în cadrul fiecărei legislații interne. Dreptul nostru, al publicului larg, de a fi inspirați de spațiul înconjurător și de a ne folosi în creațiile noastre de fiecare element al acestui spațiu, depinde așadar de existența unei dispoziții prin care autorilor unor astfel de opere de arhitectură să le fie limitat dreptul de a se îndrepta împotriva unor astfel de utilizatori/utilizări. Consultarea publică din vara acestui an a avut ca centru de interes excepția panoramei, în mod special datorită faptului că anumite state membre nu au preluat în legislația internă o astfel de prevedere, fapt ce poate conduce la probleme specifice de aplicabilitate.
Pe data de 14 septembrie 2016 Comisia a furnizat către public și un raport al consultării din care am aflat, în primul rând, că țările cu cea mai mare pondere în participare au fost Germania, Franța și Marea Britanie. Probabil tocmai de accea, urmare a consultării în cauză, Franța și-a modificat legislația inserând o dispoziție ce legimitează doar utilizările realizate de persoane fizice și care nu au caracter comercial, dispoziție ce va intra în vigoare în luna octombrie a acestui an. Un rol hotărâtor în promovarea consultării și a formularelor de răspuns l-a avut și fixcopyright, adică grupul de interese din care remarcăm Communia, Open Knowledge Foundation, European Digital Rights Initiative, care a reușit să adune aproximativ 45% din răspunsuri. Destul de mult, spun eu, de aceea am și nuanțat “hotărâtor”. Totalul răspunsurilor s-a ridicat la aproape 5000, participările cele mai numeroase fiind din partea grupului de consumatori/end-useri.
Art.5(3)h) din Directiva 2001/29/CE prevede – “Member States may provide for exceptions or limitations to the rights provided for in Articles 2 and 3 in the following cases: (h) use of works, such as works of architecture or sculpture, made to be located permanently in public places;”
Centrul de interes a fost reprezentat de articolul art. 5(3)(h) din Directiva InfoSoc, care prevede că țările membre pot implementa excepții și limitări ale dreptului de reproducere, de comunicare publică și de punere la dispoziția publicului, în ceea ce privește diverse utilizări de opere, precum operele de arhitectură și de sculptură, care sunt localizate permanent în spații publice. Așa cum se poate observa, textul comunitar este permisiv, statul membru nefiind obligat să implementeze în cadrul legislației interne o astfel de excepție (“Member States may provide for (…)”), fapt ce, de altfel, a și condus la existența unor abordări diferite în ceea ce o privește. Printre țările care au implementat excepția, dar condiționat de caracterul necomercial al utilizării, se numără și România, prin art. art.33 alin.(1) lit. f) din Legea nr.8/1996.
Așa cum am notat, aceste diferențe legislative au stat la baza consultării din acest an, dorindu-se o situație armonizată a excepției. Cu toate acestea, din răspunsurile analizate s-a notat că, în practică, această excepție nu a creat situații conflictuale nici măcar în țările în care acest tip de prevedere nu a fost preluată în legislația internă.
Deși, așa cum am evidențiat anterior, de existența unei astfel de norme depinde dreptul fiecăruia dintre noi de a ne folosi de opere expuse în spațiul public, se poate totuși afirma că nici lipsa totală din legislație nu ar fi de manieră a crea o barieră legală în acest sens, dacă acceptăm copyright-ul ca un sistem de protecție flexibil. Opiniez că flexibilitatea este caracteristică dreptului de autor întrucât obiect al protecției este opera originală, iar originalitatea depinde de la caz la caz și privește ansamblu creației iar nu fiecare element al acesteia.
Excepția este extrem de utilă pentru fotografi care pot crea opere fotografice ce includ fragmentat sau integral opere de arhitectură amplasate public, dar prevederea comunitară nu limitează, putându-se considera că sunt acceptați și alți artiști de a se folosi de operele expuse public. Trebuie totuși remarcat faptul că excepția nu ar putea legitima includerea unei opere de arhitectură în cadrul unei alte opere de același gen și aceasta am nuanțat-o pentru a discuta de un alt aspect important și anume acela al tipului de utilizare acceptată de lege, pe care îl consider a fi exclusiv cel care are în vedere imaginea operei și nu opera în materialitatea acesteia, deși textul comunitar poate induce în eroare prin referire la o categorie nediferențiată de utilizări, sintagma folosită în Directivă fiind, fără alte precizări, „utilizări de opere”.
Astfel, utilizările originale ale vizualului unor opere amplasate public, nu vor fi nici interpretate ca opere derivate, neprezentând caracteristicile acestei categorii întrucât, așa cum este cunoscut, opera derivată reprezintă creația care pleacă de la o operă preexistentă, putând-o de atlfel să o și transforme, deci fiindu-i caracteristic faptul că baza creației subsecvente nu este aportul ci opera preexistentă. Toate acestea sunt argumente care pot susține legalitatea unei astfel de utilizări chiar în lipsa unei excepții prevăzută expres de lege, sub condiția firească a originalității care se discută de la caz la caz.
Așadar utilizările nu pot fi de orice natură, așa cum se poate înțelege printr-o interpretare extensivă a textului comunitar. Corespondentul românesc al prevederii din directivă, pune punctul pe „i” întrucât precizează că aplicabilitatea excepției presupune doar utilizări care exclud “orice mijloace care vin în contact direct cu opera”. Așadar sunt excluse în primul rând, formele de integrare ori preluare materială a acestor opere. O altă condiție prevăzută de dispoziția internă constă în faptul că “imaginea operei nu trebuie să fie este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, distribuiri sau comunicări”. Existența acestor două condiții nu este întâmplătoare. Pe lângă intenția legiuitorului de a exclude posibilitatea unor eludări și folosiri abuzive a textului de lege, aceste două condiții ale textului românesc sunt dovada clară a faptului că utilizările permise de excepție oricum nu pot fi considerate opere derivate întrucât operelor derivate le este, dimpotrivă, caracteristică incorporarea directă (se poate spune și “materială”) a operei preexistente, care ramâne, fără îndoială subiectul principal al creației ulterioare.
Art.33 alin.(1) lit. f) din Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe prevede că “sunt permise fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu opera, distribuirea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură, artă plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în afara cazurilor în care imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, distribuiri sau comunicări şi dacă este utilizată în scopuri comerciale;”
Revenind la consultarea publică și la raportul comisiei, se poate observa ca reținând atenția diverșilor subiecți implicați, necesitatea introducerii acestei excepții în mod obligatoriu spre adoptare de către toate statele membre, obligativitatea excepției fiind văzută ca o soluție pentru uniformizare. Față de această posibilă modificare notez că simpla impunere la nivelul tuturor statelor, nu ar fi de natură să fie benefică pentru toți subiecții de drept. De altfel artiștii vizuali au obiectat susținând că extinderea utilizărilor permise de această excepție inclusiv la scopuri comerciale ar conduce în practică la o formă similară exproprierii, fiind de altfel și contrară testului celor trei pași, cu referire cel mai probabil la implicita prejudiciere a autorului. Această apreciere nu este totuși lipsită de critică întrucât argumentul prejudicierii autorului se susține în acest caz făcând abstracție de faptul că discutăm de utilizări ce comportă originalitatea și nu de opere derivate. Altfel spus, se poate vorbi de prejudiciere doar în contextul în care utilizările privesc exploatări directe ale operei de arhitectură sau de artă plastică expuse public. Includem în ceea ce se poate numi exploatare directă inclusiv exploatarea al cărei subiect principal este opera de arhitectură.
Three step test al Convenției de la Berna presupune ca aplicabilitatea excepției să depindă de cele trei condiții regăsite și la nivelul prevederii interne și anume ca orice astfel de utilizare să fie prevăzută doar (1) în cazuri speciale, care (2) să nu contravină exploatării normale a operei şi (3) să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare. Ca o paranteză, deși este acceptată ca o preluare integrală a tratatului, textul românesc redat aici conține mici diferențieri tocmai în ceea ce privește condiția prejudiciului întrucât textul Convenției de la Berna indică ca fiind de evitat Nu orice fel de prejudiciu ci doar un prejudiciu nerezonabil (unreasonably prejudice). O posibilă interpretare este aceea că este de la sine înțeles că o limitare a dreptului de reproducere prin crearea unei excepții în favoarea unor utilizatori sau tipuri de utilizări, este oricum de natură a crea un prejudiciu autorului, dar acesta este unul nesemnificativ sau care nu îl afectează de maniera în care să poată fi considerat nerezonabil.
Dincolo de aceste posibile interpretări și susțineri, ceea ce ar trebui urmărit ar fi, în primul rând, existența unor dispoziții comunitare prin care să se asigure impunerea principalelor excepții, în mod obligatoriu, la nivelul tuturor statelor. Excepția panoramei poate fi inclusă în rândul celor mai importante întrucât prin aceasta se dorește a se reglementa situația unor lucrări expuse public și accesul la acestea. Libertatea de utilizare ar trebui să fie de la sine acceptată întrucât avem în vedere opere expuse publicului, limitarea utilizării imaginii acestora ar însemna de fapt o limitare în a vizualiza ceea ce aparține spațiului public întrucât avem în vedere expuneri permanente.
Notez în final faptul că, în pofida consultării publice, draftul noii Directive a dreptului de autor pe piația unică digitală, nu include excepția panoramei printre obligativitățile impuse statelor membre.
