În ultima perioadă m-am ocupat de noua lege din domeniul protecției consumatorului – O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniștii, dar fără să mă interesez prea mult de termenul de profesionist și nici de motivele care au stat la baza folosirii unui cuvânt atât de puțin inspirat, în principal pentru că am avut în vedere noul drept denumit de legislația românească a fi de “retragere”, și nu de “denunțare” cum era folosit de O.G. nr. 130/2000 (legea anterioară).

Am avut ideea de a nu ma concetra doar pe noul text legislativ ci de a-l studia în comparație cu legea anterioară, pe care am REînțeles-o sub mai multe și interesante aspecte decât cele pe care le aveam de obicei în vedere – de tipul subiecțiilor dreptului de denunțare sau circumstanțele în care se aplică.

Cum analiza mea mea se întinde pe mult prea multe pagini, m-am gândit că ar fi util un rezumat care vă poate face să vă doriți să aflați mai multe despre felul în care este gândită legislația din domeniul protecției consumatorilor.

I. Între dreptul de denunțare reglementat de O.G. nr.130/2000 și dreptul de retragere introdus de O.U.G. nr. 34/2014 NU există deosebiri de esență, fiind în fapt vorba de aceeași instituție juridică.

Dacă schimbările sunt doar formale față de legislația anterioară, un aspect particular al acestui nou termen folosit constă în faptul că acesta reusește să “traducă” mai bine ceea ce în fapt constă într-o adevărată anulare a contractului.

Folosirea termenului de “retragere” și nu “denunțare”, face mai evident faptul că NU aveam de-a face cu instituția clasică a denunțării (care opera DOAR pentru viitor) sau că, cel puțin, efectele exercitării dreptului recunoscut de protecția consumatorului sunt diferite, urmărindu-se desființarea cu efect retroactiv a contractului dintre părți și nu doar pentru viitor, adică o reală retractare ab origine a consimțământului.

II. Dreptul de retragere se poate exercita și în situația atipică, aflată la limita dintre contractarea la distanță și cea în care consimțământul se realizează prin prezența fizică a părților contractante

Art. 2 pct. 8 lit. c) din O.U.G. nr. 34/2014 prezintă situația în care contractul este încheiat la distanță ulterior unei abordări personale care a implicat evident prezența fizică a părților contractante (nefiind folosite exclusiv mijloace de comunicare la distanță). A fost nuanțată lipsa folosirii exclusive a mijloacelor de comunicare la distanță tocmai pentru a face mai evident faptul că această contractare oricum nu ar fi putut fi considerată la distanță întrucât nu întrunea condițiile noii definiții a acestui tip de contractare:

“orice contract încheiat între profesionist şi consumator în cadrul unui sistem de vânzări sau de prestare de servicii la distanţă organizat, fără prezenţa fizică simultană a profesionistului şi a consumatorului, cu utilizarea exclusivă a unuia sau a mai multor mijloace de comunicare la distanţă, până la şi inclusiv în momentul în care este încheiat contractul“

III. O nouă și mai corectă definire a conceptului de contract încheiat la distanță

Pentru că am avut ocazia să fac trimitere la noua definiție a contractelor la distanță din O.U.G. nr. 34/2014, merită nuanțată principala îmbunătățire adusă de noua lege din domeniu și anume definirea mult mai echilibrată și lipsită de interpretări a instituției contractelor la distanță.

După cum se poate observa noua ordonanță nu mai identifică de nicio manieră, nici măcar exemplificativ noțiunea de mijloc de comunicare la distanță, așa cum se realiza prin suita de tehnici regăsite în cadrul anexei la care făcea trimitere OG nr. 130/2000. Lipsa unor precizări în ceea ce privește această sintagmă este benefică întrucât noțiunea de “mijloc de comunicare” variază odată cu noile dezvoltări tehnologice, fiind de preferat ca noțiunea să identifice caracteristicile contractării la distanță și nu mijloacele specifice ori tehnologiile efectiv implicate în asigurarea acestui tip de contractare.

În aceeași măsură precizarea expresă a textului în ceea ce privește “lipsa prezenței fizice simultane” a părților contractante, reprezintă în concret o preluare a terminologiei utilizată frecvent de Legea nr.365/2002, fapt ce readuce astfel conceptul tradițional al contractelor încheiate între absenți/prin corespondență (deci inclusiv al celor prin corepondență electronică), adică al angajamentelor în care ofertantul și acceptantul nu se află în același loc.

Tot în contextul definiției contractului la distanță, relevant este a se studia și condiția sistemului de vânzare care, în comparație cu legea anterioară, nu mai apare ca un instrument în controlul vânzătorului – “sistem de vânzare organizat de către comerciant” – fapt ce conduce către o sferă de aplicabilitate mult mai mare, în care contractările sunt condiționate doar de tipul vânzării – “sistem organizat de vânzări sau de prestare de servicii la distanţă”. Potrivit noului text normativ, contractările care urmează să se desfășoare pe platformele online ale unor intermediari (care nu sunt așadar deținute/controlate de vânzător), au aceleași șanse de a fi considerate contractări online atâta vreme cât aceste sistemele sunt “organizate”, adică supuse unor reguli/regulamente, cu un conținut de oferte serioase și constante și o modalitate de prezentare sistematică.

IV. Cele 90 de zile au devenit 12 luni. Extinderea perioadei de denunțare/retragere sau extinderea perioadei de informare a consumatorului?

În mod similar art.7 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 130/2000, dispozițiile alin. (1) din art. 10 din O.U.G. 34/2014 stabilesc condițiile de exercitare a dreptului de retragere în cazul omisiunii de informare sau a transmiterii întârziate a informațiilor către consumator. Se prevede astfel o perioadă de retragere care expiră în termen 12 luni de la sfârșitul perioadei inițiale de 14 zile.

Alin. (2) al aceluiași articol 10 reglementează situația în care informațiile sunt totuși transmise către consumator, dar cu o întârziere care nu trebuie să depășească 12 luni. Pentru că alin.(2) se referă la situația particulară a omisiunii de informare într-un anumit termen, vom considera că, la fel ca în legislația anterioară, textul alineatului 1 implică o sferă de aplicabilitate mai mare, generală, care exclude tocmai situația prezentată la alin.(2). Altfel spus, prin raportare la textul special al alin.(2), singura interpretare a alin.(1) este aceea că textul are în vedere situația de omisiune (lipsa completă a unei informării) sau de o întârziere în informare mai mare de 12 luni, adică atunci când informarea intervine peste cele 12 luni.

Așadar, în cazul în care comerciantul își îndeplinește obligația de informare într-o perioadă de 12 luni de la încheierea contractului, perioada de retragere nu suportă schimbări și va fi de 14 zile prin aplicarea textului alineatului 2 al art.10.

În schimb, în cazul în care se face aplicarea primului alineat, adică al situației în care obligația de informare NU este îndeplinită deloc sau este îndeplinită într-un termen mai mare de 12 luni, textul identifică o perioadă de retragere aparent mai mare, de maxim 12 luni calculată cu începere de la sfârșitul perioadei inițiale de 14 zile, adică de la încheierea contractului (pentru servicii, de exemplu) plus 14 zile.

Raportat la un caz concret, această așa -zisă perioadă extinsă de 12 luni, se va concretiza tot în 14 zile de la efectiva informare, întrucât textul alineatului (1) (care se aplică) are în vedere exclusiv situația în care informarea intervine la expirarea celor 12 luni de la încheierea contractului+14 zile.

Spre exemplu, pentru o tranzacție încheiată pe data de 16 iunie 2013, perioada de așa-numită retragere ar expira într-adevăr pe data de 30 iunie 2014 (16 iunie + 14 zile + 12 luni), dar consumatorul nu beneficiază în concret de această perioadă, ci DOAR de 14 zile de la informare, întrucât informarea acestuia se realizează în afara celor 12 luni de la încheierea contractului.

În realitate, deși textul sună promițător și sunt alocate două alineate pentru aceste două circumstanțe, consumatorul beneficiază de o perioadă de DOAR 14 zile de la informare în care își poate manifesta dreptul de retragere și asta INDIFERENT de momentul concret în care intervine informarea, acest fapt fiind mai puțin relevant pentru el, dar nu lipsit de importanță pentru comerciant, în interesul căruia de fapt sunt prevăzute aceste 12 luni.

Așadar nu avem în vedere un sistem de penalizare a comerciantului care nu își îndeplinește obligațiile de informare ci dimpotrivă, o dispoziție (mai puțin evidentă, într-adevăr) care îi acordă comerciantului o facilitate în plus și anume dreptul de a putea prezenta informațiile necesare contractării chiar cu o întârziere de 12 luni față de condițiile redate în art.6.