Sunt sigura ca ati citit cel putin odata un articol despre fair use.

Multi trec cu vederea o astfel de sintagma, altii o apreciaza ca atare, considerand-o unul dintre subiectele care intereseaza in mod special practicienii din domeniul juridic. Pentru cei care, din anumite motive, au facut o pasiune pentru copyright, „fair use” de cele mai multe ori intriga sau, dimpotriva, reprezinta rezolvarea favorabila a multor spete de „copyright infringement”.

In esenta, fair use reprezinta o doctrina (transpusa ulterior in US Copyright Law) ce insumeaza limitele exercitarii dreptului de autor, adica acele situatii in care o reproducere sau o utilizare a unei opere este permisa fara incalcarea drepturilor autorilor.

Motivul este foarte clar – drepturile conferinte autorilor sunt limitate inclusiv ca modalitate de exercitiu (pe langa perioada), legislatia aferenta copyright-ului necreand posibilitatea de control absolut.

Astfel, fie ca ne place sau nu, si chiar in pofida ultimelor tendinte de avantajare a titularilor de drepturi in detrimentul publicului consumator (vezi proiectul de extindere a protectiei drepturilor conexe la 95 de ani si situatia DRM-urilor), oricine poate copia o opera fara consimtamantul autorului pentru uzul personal si oricine poate transforma o opera daca aceasta nu este pusa la dispozitia publicului sau daca transformarea este o parodie sau o caricatura. Sunt doar trei dintre posibilitati, celelalte pot fi regasite in cadrul art.33 din Legea nr.8/1996 (pentru ca desi am inceput cu legislatia americana, am preferat ca exemplele sa fie redate din cea romana, situatia prezentandu-se in mod similar, cu foarte putine diferente si la nivel european, in concluzie si in Romania).

Prin urmare, reproducerile in scop informativ, de scurte extrase din opere, utilizarile pentru ilustrare in invatamant sau cercetare, transformarile private sau cele cu scop caricaturist sunt exemple de utilizari permise (fair use), considerate de unii (printre care ma numar) chiar adevarate drepturi ale publicului, in virtutea carora consumatorii pot avea acces la opere, contribuind ei insisi la ceea ce se poate numi progres cultural.

Am scris mai multe AICI si am apreciat fair-use-ul ca fiind drept de sine statator ce creeaza posibilitatea de acces la cultura, informatie, progres tehnologic – recunoscute ca interese majore ale societatii.

O societate in care o creatie grafica reprezentandu-l pe Obama devine mai interesanta decat fotografia ce a stat la baza acesteia, in care multiple opere audio-vizuale sunt prelucrate si puse la dispozitia publicului de catre userii YouTube sau in care Google isi permite lansarea serviciului Google Books, evident ca poate fi perceputa ca o generatie de infractori. Eu o numesc insa o generatie expansiva, dornica de mult mai multa informatie si nu in ultimul rand creativa – in sensul in care vom putea aprecia orice creatie ca derivat al multor opere preexistente.

Important de mentionat ar mai fi si sustinatorii drepturilor fair use, printre care se numara Electronic Frontier Foundation si Larry Lessig, fondatorul Center for Internet and Society ce a pus la dispozitia tuturor „Fair Use Project” – un proiect prin intermediul caruia se acorda suport juridic pentru clarificarea si extinderea conceptului de fair use in vederea intensificarii libertatii creative.

Just remember that „everything is a copy of a copy of a copy” … Succes!