Știu că nu se face să vorbim de reușite înainte de lupta finală, DAR, fiind un caz atât complex, în care sunt implicate o mie de mărci (glumesc, doar 20 și alte nu sțiu câte nume comerciale), consider că mă pot lăuda. Am susținut și argumentat acțiunea Rock Star Interactive s.r.l. împotriva gigantului Take Two și nu mi-a părut rău ptr că hotărârea Tribunalului București (45220/3/2012) a ales să înțeleagă că notorietatea nu este un atribut transmisibil între sutele de mărci ale unei corporații, fie aceasta și o corporație venită de peste mări și țări, cu multe și impresionante cereri de chemare în judecată.
Dosarul, despre care voi alege să vorbesc ulterior, poate chiar în detaliu, poate chiar prezentându-vă sentința, punea în discuție NU notorietatea companiei TAKE TWO și nici, așa cum poate mulți vă așteptați, a mărcii Grand Theft Auto ci a termenului ROCKSTAR regăsit la nivelul a peste 20 de mărci, multiple figurative, multiple solictate spre înregistrare chiar ULTERIOR înregistrării societății românești.
Pentru că aici părea a fi buba, societatea românească purta (spre fericirea noastră, încă poartă) un nume pentru care, unele serivicii ale reclamantei, ajunseseră să fie notorii sau de renume. Așa susținea reclamanta, o firmă din US, care se luptă pe toate fronturile să recupereze, ce se mai poate recupera din dreptul asupra mult râvnitului “rockstar”, pe care nimeni nu îl poate contesta a fi un termen atât de uzual, atât de răspândit în sfera entertainement. Dar uzual nu numai în entertainment, ci și în online și comunitatea de gameri ori industria IT pentru că, așa cum bine este nuanțat în articolul “The changing definition of “rock star” publicat in 2008 pe portalul cio.com
calling someone a “rock star” meant You were the (or a) big cheese in this technology domain and/or a specific community.
Desele și multilele utilizări ale termenului rockstar fac imposibilă corelația dintre acest termen și vreunul dintre serviciile sale. Cu alte cuvinte, nici nu este nevoie să discutăm pretinsa notorietate, din US sau Europa, funcțiile mărcii clar nu sunt îndeplinite când ceea ce trebuie să fie marcat ca distinctiv se “pierde în mulțime”. O așa plasă de minusuri nu poate fi compensată nici de renumele companiei și nici de cele 100 de pagini de înscrisuri care trimiteau la pagini web din interiorul companiei ori la cifra de vânzări a unor produse purtând marca Grand Theft Auto.
Sunt doar câteva indicații, în detaliile de fond va fi mai bine să intru când voi avea hotărârea.
Poate părea curios, dar acum, în acest articol, am să vorbesc doar de rea voință și de libertatea de exprimare, nefiind deloc offtopic.
NU pot denumi altfel decât rea-voință, acțiunea unei companii, care solicită spre înregistrare peste 20 de mărci comunitare care includ ACELAȘI termen (sau în combinații similare) pentru a desemna același grup de servicii ori servicii similare. Strategia unei astfel de companii este de a profita de larga utilizare a unui termen, de predilecția unui anumit grup al societății (tineri utilizatori online cu preferințe muzicale diverse) pentru o anumită expresie și de a și-o însuși în mod exclusiv, inclusiv prin pretinderea dobândirii unei anumite distinctivități. Cu pași mici și profitând de resurse financiare îndeajuns de mari, compania nu își înregistrează doar mărci comunitare și internaționale, dar alege să își și înființeze multiple societăți comerciale cu nume identic sau similar cu cel al componentei verbale a mărcilor. Va fi într-adevăr dificil de apreciat dacă utilizarea sintagmei rock star north avea în vedere marca comunitară cu acest nume sau societatea comercială din UK, mai ales dacă această apreciere se face după o anumită perioadă de la data înregistrării și mai ales dacă ținem cont de linia fină care există între utilizarea specifică mărcii, adică pentru desemnearea produselor și serviciilor, ci cea aferentă numelor comerciale, specifică identificării unei anumite entități.
Și problemea nu este doar de a remarca greutatea (sau imposibilitatea) de a face diferența între ceea ce este utilizare de marcă de ceea ce trebuia a fi o simplă expunere a numelui comercial, cât faptul că un titular va profita cu siguranță de aceast haos creat prin multiplele înregistrări, se va folosi de notorietatea unei mărci pentru a pretinde ÎN MOD FALS dobândirea distinctivității sau a notorietății pentru alte mărci, ulterioare, deși distinctivitatea, respectiv notorietatea nu este un atribuit transmisibil și poate fi relevant în corelație cu o singură marcă, corespondentă unei singure înregistrări.
În încercarea de a depista cam cum stă treaba cu reaua-voință a titularilor de marcă, am găsit cazul „gaymer”, disputat în US și discutat wordwide, care nuanțează un aspect mai puțin întânit în cazurile de anulări de marcă, cel puțin pentru mine, și anume atingerea dreptului la liberă exprimare prin solicitarea spre înregistrare/înregistrarea unei mărci care conține în mod exclusiv termeni uzuali/comuni în limbajul curent. Acțiunea celor celor de la reddit, susținută de Electronic Frontier Foundation, urmărea anularea mărcii gaymer, ca răspuns la încercarea titularului de a opri funcționarea comunității online, care folosea termenul “gaymer” in the “marketing, sale, distribution or identification of its products and/or services.”
Extrag un pasaj esențial din acțiunea EFF:
Înregistrarea de către titular (titularul mărcii gaymer) este o sursă continuă de prejudiciere a solicitantului (solicitantul în acțiunea de anulare) și a numeroase terțe persoane care în prezent utilizează și sunt ÎN DREPT, să utilizeze termenul gaymer, deoarece prin Înregistrarea în cauză se creează prezumția că termenul ar fi distinctiv pentru serviciile Titularului și că Titularul s-ar bucura de drepturi exclusive asupra acestui termen în corelație cu aceste servicii
Trademarks have one primary purpose: to protect consumers from confusion about the source of goods or services,” said EFF Staff Attorney Julie Samuels. “This registration isn’t being used to protect consumers – it’s being used to threaten free speech.
EFF a strigat “This registration should never have been granted,” și același lucru spun și eu, motivele absolute de refuz trebuind a fi în continuare temeiuri pentru respingerea mărcilor care conțin exclusiv termeni uzuali în limbajul curent. Practica/jurisprudența spune altceva, fiind din ce în ce mai frecvente înregistrările care trec neobservate de vigilentul ochi al oficiilor de mărci și brevete.
Dincolo de faptul că o astfel de marcă ar trebui să își asume gradul redus de distinctivitate, printr-o asemenea înregistrare se pune stăpânire pe sintagme sau termeni care ar trebui să rămână în folosința noastră, a tuturor. Și las prețiosul gaymer pentru alte discuții, dar vorbind strict de rockstar, putem recunoaște valoarea termenului prin raportare la frecventele utilizări de către consumatorul tânăr, de către artiștii interpreți, de către userii online. Deși termenul trebuie păstrat ca atare, adică spre folosința comună (care nu este obligatoriu a avea un caracter non-comercial) o întregistrare de marcă oprește ulterioarele utilizări comerciale. Și asta în mod nelegal pentru că este considerat motiv absolut de refuz cazul în care o marcă este constituită exclusiv dintr-un termen uzual în limbajul curent ori care desemnează calitatea serviciilor.
În pofida unor astfel de prevederi legale și evident, în lipsa unei acțiuni în anulare, înregistrarea în sine va conferi dreptul titularului de a interzice oricărei persoane, care încercă o promovare proprie sau a firmei sale, să utilizeze acest termen, considerat proprietatea Take Two, deși termenul se regăsește în multiple melodii, desemnări ale sutelor de artiști interpreți, titluri de melodii și asta doar pentru că există prezumția că simpla înregistrare conferă acel minim grad de distinctivitate necesar. Până la urmă, protecția (dreptul conferit prin înregistrarea de marcă) ajunge să confere doar capacitatea de a înlătura în mod nerezonabil alți concurenți și în niciun caz de a diferenția anumite servicii take two de cele ale altor companii. Pentru că această diferențiere este imposibil de făcut.
Aici intervin cu o notă despre abuzul de drept pentru a înțelege că nimic nu este întâmplător, că nu doar printr-un exces de zel au ajuns să vadă lumina buletinelor cel puțin 20 de mărci comunitare ce au în componență același termen rockstar, asta fără a număra alte multe societăți înființate în marile țări europene și care au în denumire termenul rockstar. Compania Take Two a ales să își exercite cu rea –credință dreptul de înregistrare a mărcilor, prin punerea în aplicare a unei strategii menite să îi creeze un avantaj în fața competitorilor prin dobândirea exclusivității asupra unui termen deosebit de răspândit/utilizat și avantajos – și anume – ROCKSTAR.
NU se poate presupune că o mare capacitate financiară conferă și un drept special, în plus acestor titulari, regulile trebuind a fi aceleași pentru toată lumea. Este clar că nu orice companie își permite să înregistreze zeci de mărci europene (o înregistrare basic costând 900 euro), alte înregistrări internaționale, US și zeci de societăți comerciale (minim 200 euro în UK). În fapt fiecare dintre înregistrările ce au în componență rockstar completează lipsurile unei înregistrări anterioare, prin posibilitatea pe care o creează titularului, de a se putea raporta la oricare dintre acestea pentru a putea susține dobândirea distinctivității/a renumelui/ a notorietății. Confuzia creată printr-o asemenea multitudine de înregistrări, nu ar trebui să creeze un avantaj față de cele mai multe dintre companii, care își permit în medie o înregistrare comunitară și care vor fi nevoite să probeze dobândirea distinctivității/a renumelui corelat strict cu o singură marcă/asociată unei singure înregistrări.
Sunt multe de discutat și multe de învățat din acest dosar/caz, cum ar fi legalitatea înregistrării numelui comercial rock stars interactive srl, reaua vointa în înregistrările de mărci, de acceea, în perioada următoare, printre globulețe și urări de bine, voi încerca să vă țin la curent cu mici/mari episoade din Strategia Take Two sau marea luptă pentru Rockstar.
Toate bune!
