Pentru ca fenomenul ACTA a luat amploare si actul international este deja cunoscut in Romania, trec peste introducere si evidentiez direct cateva dintre aspectele pentru care ACTA (Anti-Counterfeiting Trade Agreement) n-ar fi trebuit sa fie semnat cu atata usurinta.

1. ACTA propune definitii diferite de cele consacrate la nivel european/international pentru anumite institutii corespondente drepturilor de proprietate intelectuala

Daca avem in vedere definita data marfurilor contrafacute (art.5), de exemplu, vom observa ca regulile instituite de textul tratatului pentru identificarea unei contrafaceri sunt total diferite de cele aferente testului riscului de confuzie si al riscului de asociere.
Folosirea expresiei „care nu se poate distinge în aspectele sale esențiale de o astfel de marcă de comerț” propune in fapt o alta varianta de analiza si identificare a marfurilor contrafacute, studiul similitudinii acestora cu anumite marci anterioare parand a se realiza in baza unor reguli noi, diferite de cele regasite in legislatia interna ori comunitara.

Existenta unor reguli noi, in privinta carora nu putem spune daca sunt sau nu in completarea normelor legislatiei interne, va conduce catre reale dificultati de interpretare, cu riscul ca aceleasi prevederi sa fie aplicate in mod diferit, cu marea probabilitate ca o anumita institutie, precum contrafacerea sa capete intelesuri contrare cu cele avute in vedere de legiuitor.

2. Procedurile speciale de genul masurilor asiguratorii si al ordonantelor presedintiale vor putea fi accesate de titularii de drepturi NU doar in circumstante exceptionale ci in orice cauza de incalcare a drepturilor de proprietate intelectuala

Pe langa asa numitele „injunctions”, pe care le consider a fi mai cunoscutele de noi „ordonante presedintiale”, textul ACTA face vorbire de masurile asiguratorii, unde un loc aparte il detine procedura ce nu necesita citarea partii adverse (inaudita altera parte).
Este adevarat ca oricare dintre aceste proceduri reprezinta mijloace disponibile in toate sistemele de drept civil, si nu ar trebuie sa ne surprinda ca sunt puse la dispozitia titularilor de drepturi de proprietate intelectuala, existand si in legislatia interna texte corespondente.

Ceea ce putem insa imputa tratatului ACTA este faptul ca normele aferente acestor proceduri nu sunt prezentate ca avand caracter exceptional, apararea drepturilor de proprietate intelectuala parand a se baza in exclusivitate pe aceste institutii ce isi pierd caracterul special.

Intr-o analiza comparativa cu Conventia privind Drepturile Omului, prof. Douwe Korff sustinea ca: „without clear provisions stressing that injunctions should be the exception,
and inaudita proceedings the high exception, and that for both, there must be strong
counter-balancing safeguards to preserve the “equality of arms” in IPR enforcement
proceedings, ACTA is incompatible with the “fair trial” guarantees in the ECHR and the
CFR.”

3. Tot in contextul drepturilor omului, trebuie mentionate si evidentele abuzuri ce se pot naste in contextul existentei unor norme al caror subiect il constituie atat „faptuitorul real” cat si „faptuitorul presupus”. Aceeasi diferentiere pare sa fie instituita si in ceea ce priveste fapta in sine, de incalcare a drepturilor de proprietate intelectuala, textul art.11 din ACTA facand trimitere atat la „incalcarea reala” cat si la „incalcarea presupusa” (mentionez ca ptr „infringer” am folosit termenul de „faptuitor” si nu cel de „contravenient” retinut de varianta oficiala in limba romana a tratatului;)

Cine este sau cine poate fi acel faptuitor „presupus” si in ce mod se diferentiaza de faptuitorul „real” sunt intrebari cu atat mai interesante cu cat realizam ca, cel putin pana la administrarea probelor, oricum nu exista certitudinea ca persoana chemata in instanta a realizat intr-adevar fapta, ca ar fi, altfel spus, faptuitorul real si nu cel presupus.
Este clar ca in contextul aratat, ce presupune inclusiv lipsa unei definitii terminologice, autoritatea va fi in masura sa aplice legea in modul in care va gasi de cuvinta. Si este la fel de clar ca un astfel de text care accepta multiple interpretari constituie temeiul de care aveau nevoie titularii de drepturi pentru a se indrepta impotriva unei sfere cat mai mari de persoane.

Textul va permite ca titularul sa fie in drept a solicita sa-i fie furnizate orice fel de informatii (pentru ca enumerarea este exemplificativa) atat de la faptuitorul real, adica de la cel in privinta caruia exista minima prezumtie ca ar fi incalcat anumite drepturi PI, cat si de la faptuitorul presupus, adica de la persoana in privinta careia nu trebuie nici macar indicata vreo legatura cu vreo fapta de incalcare a vreunor drepturi PI, permitand, atlfel spus, ca ordinele sa fie instituite asupra oricarei persoane, atata timp cat scopul solicitarii informatiilor este „colectarea de dovezi” pentru o „presupusa” incalcare a drepturilor de proprietate intelectuala.

4. Mult discutatul articol 27 (4)

„O parte poate să furnizeze, în conformitate cu actele sale cu putere de lege și cu normele sale administrative, autorităților sale competente autoritatea de a solicita unui furnizor de servicii online să divulge rapid unui titular al dreptului suficiente informații pentru a identifica un abonat despre al cărui cont se presupune că a fost utilizat pentru încălcare, atunci când respectivul titular al dreptului a depus o cerere, suficientă din punct de vedere juridic, cu privire la contrafacerea mărcilor de comerț sau la încălcarea dreptului de autor sau a drepturilor conexe și atunci când astfel de informații sunt cerute pentru a proteja sau a aplica drepturile respective”

Nu am sa ma opresc la monitorizare ptr ca a vorbit Bogdan Manolea despre modalitatea in care textul de la paragraful (4) tinde sa creeze cadrul adecvat pentru monitorizarea userilor de catre service provideri.

In plus fata de ceea ce s-a scris deja, gasesc cu adevarat deranjanta modalitatea prin care, in baza textului de mai sus, atat ISP-istii cat si hosting providerii vor fi pusi in situatia de a interpreta fiecare cerere transmisa de titulari si de a verifica in ce masura aceasta este sau nu „suficienta din punct de vedere juridic” pentru a justifica transmiterea catre titular a informatiilor privind un anumit user.
De fapt pozitia de arbitru nu va fi ocupata doar de isp-isti si de hosting provideri, ci de orice furnizor de servicii ale societatii informationale (textul foloseste din nou sintagme diferite de cele consacrate, de genul „furnizor de servicii online”), adica inclusiv de detinatorii de website-uri user-generated-content, care vor fi obligati sa aprecieze valabilitatea juridica a cererilor depuse de titularii de drepturi pentru a le transmite informatii privind userii website-ului detinut.

Si pentru ca este de la sine inteles ca putine vor fi companiile care vor sta sa analizeze din punct de vedere juridic cererile primite de la titulari, cel mai probabil se va ajunge la situatia in care informatii confidentiale apartinand userilor (de genul nume de cont, adresa de email, eventual alte date de trafic si localizare) vor fi transmise titularilor, fara niciun fel de studiu prealabil, in baza unei simple notificari a acestora.

Promit sa revin cat de curand cu restul de opiniii pe marginea textului ACTA.