1. Filtrul de upload introdus prin articolul 13 din propunerea de Directivă a Dreptului de Autor pe Piața Unică Digitală

În articolul anterior am încercat să explic de ce răspunderea furnizorilor de servicii ajunge să intereseze titularii de drepturi și de ce această problematică poate influența modalitatea în care este folosită informația online de către fiecare dintre noi.

Noua propunere de directivă (Directive on copyright in the Digital Single Market), la fel ca și directiva comerțului electronic influențează nu doar modul în care titularii vor ajunge să controleze internetul prin marile platforme de content ci și echilibrul menit să fie asigurat prin dreptul de autor între interesele publice, pe de o parte și cele ale autorilor, pe de altă parte.

Pentru că, în concret, noile modificări legislative nu sunt decât metode indirecte de a schimba radical instituții precum cea a excepțiilor și limitărilor drepturilor de autor. Chiar nefiind operată o modificare expresă a excepțiilor din materia dreptului de autor, restrângerea sferei acestora poate fi explicată de însăși aplicabilitatea articolului 13 din propunerea de Directivă.

Așa cum am explicat și în articolul menționat, filtrarea conținutului în funcție de drepturile și interesele autorilor va însemna eliminarea unei informații care confirma, în fapt, existența anumitor drepturi ale publicului, de acces la informații, de utilizare privată, de parodiere, etc. Așadar prevederi care legiferează parodierea sau utilizarea privată, de exemplu, pot exista în continuare, chiar în forme mult mai permisive, dar fără efect, cel puțin în mediul online, nemaifiind posibilă aplicabilitatea acestora. În plus, așa cum cunoaștem, drepturile corespondente excepțiilor și limitărilor nu sunt garantate de stat prin nici o prevedere, neexistând la nivelul dreptului material nici o instituție concretă de constrângere a titularilor de drepturi de a se conforma unui comportament care să țină cont de drepturile publicului, de utilizare neîngrădită a operelor a căror perioadă de protecție a expirat, de exemplu.

Dacă am încerca să previzualizăm efectele articolului 13 ne-am da seama că, de fapt, focusul reglementării privește sfera de excepții sau limitări menite să apere utilizatorul împotriva abuzurilor unui monopol al dreptului de autor și, doar în plan secund, răspunderea furnizorilor de servicii ori drepturile de comunicare publică.

Poate suna, într-adevăr părtinitor, dar, baza creativității este reprezentată de un drept de autor în mod obligatoriu limitat. Dacă filtrele de upload vor fi setate astfel încât să nu țină cont de perioada de valabilitate a drepturilor titularilor, de exemplu, se va ajunge, în cel mai sigur mod, la o desființare a domeniului public întrucât nimeni nu va mai putea comunica public opere al căror drept de autor a expirat. Iar dacă perioada de protecție a unei opere corespunde, în cele mai frecvente cazuri, unui simplu calcul ce poate fi implementat filtrului de upload, nu același lucru se poate spune despre parodiere, utilizare ce necesită o apreciere obligatoriu umană, care depinde, de cele mai multe ori, de context, de tipul de operă parodiată, etc. Oricum, chiar și în ipoteza, greu de acceptat, a existenței unei tehnologii care va diferenția parodierile de utilizările ilegale în funcție de niște factori prestabiliți, cel mai probabil, nu va exista nimeni care să investească în performanța unui astfel de filtru întrucât părțile implicate au interese total contrarii publicului larg.

2. Tehnologia este eficientă atâta timp cât interesele titularilor de drepturi sunt protejate

Precizările normei europene sunt destul de clare – tehnologia trebuind, în primul rând, să fie eficientă “effective content recognition technologies”, adică să dea randament, să prevină upload-ul și să elimine informații care încalcă drepturile titularilor și contravin intereselor acestora. Așadar eficiența se raportează exclusiv la modalitatea în care funcționarea tehnologiei va susține interesele exprese ale titularilor, care nu pot fi altele decât cele de eliminare a cât mai multor utilizări posibil considerate de legislația prezentă “libere”.

Alineatul 1 teza a doua al articolului 13 din propunerea de directivă, indică o tehnologie a cărei eficiență constă în capacitatea de a identifica un conținut ce dezavantajează titularii, aceasta trebuind să fie, în același timp, “potrivită și proporțională“. Pot aceste ultime indicative să prevină eventualele abuzuri în contextul în care obiectul contractelor dintre furnizorii de content și titulari va consta exclusiv în găsirea celei mai bune soluții pentru asigurarea unei folosințe “legale” a informațiilor?

Se poate oare argumenta că această exprimare vagă și supusă interpretărilor contrarii, care nu indică în niciun caz vreo legătură cu echilibrul de interese, ar putea obliga furnizorii de servicii online în a proteteja interesele publice în contextul în care miza este răspunderea proprie pentru milioane de upload-uri? Sau credem oare că un sistem de reclamații, gândit și conceput tot de furnizorii de serivici, va putea menține acest echilibru pe care legea nu îl mai enunță, vorbindu-se tot mai mult de aducerea dreptului de autor cât mai aproape de dreptul de proprietate (Explanatory Memorandum of Directive on copyright in the Digital Single MArket).

“By improving the bargaining position of authors and performers and the control rightholders have on the use of their copyright-protected content, the proposal will have a positive impact on copyright as a property right, protected under Article 17 of the Charter of Fundamental Rights of the European Union (‘the Charter’) (…) New exceptions that reduce to some extent the rightholders’ monopoly (!) are justified by other public interest objectives. “

Deși contextul dreptului de autor ne obligă să avem în vedere nu doar de drepturile titularilor ci și de drepturile publicului de acces la opera creată, convenții ce urmează a reglementa conținutul informațiilor din mediul digital vor fi încheiate doar de unul dintre aceste tipuri de subiecți și niște intermendiari din sfera online, fiind excluși în concret utilizatorii de content digital.

Eliminarea publicului de la masa negocierilor unei astfel de înțelegeri nu înseamnă decât desființarea drepturilor acestora care, în contextul noii directive, nici nu mai pot fi recunoscute, fiind exprimat și confirmat în mod clar “monopolul titularilor” (același memorandum paragraf 3 – Fundamental rights), care trebuie reamintit a di dreptul absolut în timp și în exercițiu și care nu mai poate ființa concomitent cu alte drepturi contrarii lui sau care i-ar afecta “nelimitarea”.

Citind aceste paragrafe nu pot să nu mă întreb cum de s-a ajuns la situația care sfidează era în care trăim târându-ne la începuturile unui copyright nemilos în care într-adevăr se vorbea doar despre monopoluri și privilegii.

3. Cine sunt titularii de drepturi 

Am citit din curiozitate câteva dintre argumentele Asociației Literare și Artistice Internaționale (ALAI), unul dintre organismele chemate să răspundă la întrebările Comisiei Europene în ceea ce privește articolele 11-14 din noua propunere de directivă și am fost surprinsă să aflu că nonșalanța se afirmă la toate nivelele și în toate țările, nefiind în niciun caz un specific teritorial ori o altă fațetă a abuzului de putere. Întrebată dacă articolul 13 sau recitalul 38 ar intra în contradicție cu vreunul dintre drepturile fundamentale exprimate în Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (“Carta”), ALAI a răspuns că o astfel de interpretare nu ar putea fi acceptată din moment ce tehnologiile vor fi implementate ca urmare a unui dialog cu titularii de drepturi.

Așadar simpla indicare a conținutului normei reprezintă și argumentul conformității aceleiași norme cu Carta, ne mai fiind necesare alte explicații. 

“the obligation to take measures “such as” content recognition technologies only result from dialogue with the right holders and must be appropriate and proportionate according to Article 13, so that there is no possible conflict with other human rights.” 🙂

Mi-am adus aminte că, nu o dată, în timpul activității mele juridice, am citit hotărâri judecătorești în care nu se mai zbătea nimeni să caute vreun contra argument expunerilor uneori mult prea evidente ale părților, fiind indicat, de cele mai multe ori, doar un paragraf de lege, care, în concret, nu explica nimic căci nici nu se dorea să explice, fiind un text menit să umple o pagină și un înlocuitor al dezinteresului. Un altfel de a spune “decidem ce vrem pentru că așa vrem noi”.  Sunt sigură că mulți dintre colegii mei, cititori ai acestor rânduri, îmi dau dreptate, existând, cel mai probabil, în jurisprudența românească, sute de mii de decizii ce ar trebui apreciate în concret ca nemotivate, pagini umplute cu text brut, neargumentat vizavi de speță, scris fără rușine sau frică de persoane presupus calificate măcar în a se strădui să scornească o explicație juridică.

Revenind la “argumentul” ALAI, am putea crede că acea conformitate cu Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, ar fi fost apreciată, dintr-o eroare, exclusiv din perspectiva intereselor acestora, căci trimiterea doar la această categorie de titulari în acest context nu și-ar mai avea sensul, dar chiar și așa, această interpretare nu ar putea fi acceptată în contextul în care art.13 nu poate fi apreciat separat de recitalul 38 și 39:

(38) Where information society service providers store and provide access to the public to copyright protected works or other subject-matter uploaded by their users, thereby going beyond the mere provision of physical facilities and performing an act of communication to the public, they are obliged to conclude licensing agreements with rightholders, unless they are eligible for the liability exemption provided in Article 14 of Directive 2000/31/EC of the European Parliament and of the Council34 .

(39) Collaboration between information society service providers storing and providing access to the public to large amounts of copyright protected works or other subjectmatter uploaded by their users and rightholders is essential for the functioning of technologies, such as content recognition technologies. In such cases, rightholders should provide the necessary data to allow the services to identify their content and the services should be transparent towards rightholders with regard to the deployed technologies, to allow the assessment of their appropriateness.

Am expus mai sus primele două paragrafe ale recitalelor 38 și 39 din propunerea de directivă pentru a evidenția că acei titulari de drepturi de care se vorbește în art.13 sunt, fără îndoială titularii de drepturi de autor și, în nici un caz titularii oricăror ALTOR DREPTURI.

Ar fi fost excelent dacă directiva ar fi luat în calcul, măcar în faza pregătitoare, o astfel de circumstanță, în care convențiile ar fi fost încheiate cu participarea reprezentanților publicului pentru că publicul, în ansamblu său și apreciat în funcție de fiecare persoană (utilizator al operelor create) în parte, este, de fapt, tot un titular de drepturi, diferite de cele ale autorilor, într-adevăr, dar din aceeași sferă copyright și care trebuie protejate în aceeași măsură, cum ar fi dreptul de acces liber la operele din domeniul public, dreptul de parodiere, dreptul de utilizare privată.