Prezentul studiu umărește analiza comparativă a textelor legilor de transpunere în România a Directivei 1997/7, respectiv a Directivei 2011/83. Directiva 2011/83 a fost recent implementată în cadrul legislației interne, prin adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2014. Studiul identifică doar o parte din modificările intervenite odată cu ceea ce se poate numi “relansare” a dreptului de retragere recunoscut consumatorilor care încheie contracte la distanță.

1. TERMINOLOGIE

Unul dintre cele mai importante aspecte ale noii legi din domeniul protecției consumatorului (O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniștii) este bineînțeles mult discutatul dreptul de retragere, tratarea acestuia realizându-se la nivel normativ prin preluarea și consolidarea fostului “drept de denunțare” regăsit în legislația anterioară O.G. nr.130/2000 privind protecția consumatorilor la încheierea contractului la distanță.

Înainte de a discuta aspecte de țin de aplicabilitate, trebuie remarcat un prim fapt evident și anume că avem de-a face cel puțin cu o schimbare terminologică, drepul recunoscut consumatorilor fiind, potrivit legislației actuale, de retragere și nu de denunțare. Acest aspect diferențiator este cel mai probabil să se regăsească doar la nivelul transpunerii românești a Directivei 2011/83 privind drepturile consumatorilor, respectiv a Directivei 97/7 privind protecția consumatorilor la încheierea contractelor la distanță, întrucât în ambele norme europene dreptul se tratează prin utilizarea aceluiași termen – “withdrawal“ “the right of withdrawal”. Mențiunea este importanță întrucât regăsirea unei diferențe terminologice ce își are sursa într-o traducere diferită a normei europene poate indica faptul că între conceptul de drept de retragere, pe de o parte și dreptul de denunțare, pe de altă parte, nu există diferențe de esență, fiind vorba în concret de aceeași instituție juridică.

Dacă însă, raportat la textele directivelor europene, se tratează cel puțin formal, același concept, specificul dreptului de denunțare, așa cum apare normat în legislația protecției consumatorului, prezintă diferențe esențiale față de instituția clasică a denunțării recunoscută de dispozițiile Codului civil (1276-1277 NCC). Așa cum cunoaștem, caracteristica clauzelor de denunțare unilaterală este aceea că acestea operează exclusiv en nunc, odată activate contractul considerându-se încetat doar pentru viitor, fără niciun efect asupra a ceea ce s-a întâmplat în trecut. Un prim efect ar fi acela că prestațiile executate în temeiul unei convenții denunțate unilateral rămân câștigate părții care le-a primit. Se mai apreciază, de asemenea, că clauza prin care s-a acordat dreptul unui contractant de a denunța unilateral contractul Nu trebuie confundată, indiferent de denumirea sub care se găsește aceasta, cu clauza de rezoluțiune, al cărei efect duce la desființarea contractului, de principiu cu efect ex tunc. Denunțarea sau dezicerea (art.1545 ncc) nu înseamnă o retractare ab origine a consimțământului pentru că acel contractant care și-o exercită dorește să nu mai execute contracte doar pentru viitor.

Am menționat toate acele non caracteristici ale instituției denunțării tocmai pentru a fi mai ușor de desprins diferențele dintre aceasta și conceptul cu același nume regăsit la nivelul O.G. nr.130/2000 (legea anterioară). Dacă ținem cont de modalitatea de exercitare a dreptului de denunțare, așa cum acesta era reglementat prin O.G. nr.130/2000, vom observa că efectul principal al acestuia era, dimpotrivă, de desființare cu efect retroactiv a contractului. Activarea dreptului de denunțare în forma garantată de legea din domeniul protecției consumatorului nu opera doar pentru viitor ci ajungea direct la consimțământ, la originea contractului. Consumatorul avea posibilitatea de a-și exercita acest drept indiferent de prestațiile celeilalte părți, și în concret aceasta se întâmplă cel mai frecvent, întrucât, ca urmare a exercitării dreptului era posibil și refuzul produsului/serviciului deja transmis de către vânzător/furnizor.

OG 130/2000 privind protecția consumatorilor la încheierea contractelor la distanță	OUG 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniștii
Art. 7. - (1) Consumatorul are dreptul de a denunţa unilateral contractul la distanţă, în termen de 10 zile lucrătoare, fără penalităţi şi fără invocarea vreunui motiv.	ARTICOLUL 9 Dreptul de retragere (1) Cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 16, consumatorul beneficiază de o perioadă de 14 zile pentru a se retrage dintr-un contract la distanţă sau dintr-un contract în afara spaţiilor comerciale, fără a fi nevoit să justifice decizia de retragere (...)

Dacă ținem cont de aspectele sus menționate, se poate opinia că diferențele de terminologie dintre OG 130/2000 și OUG 34/2014 nu sunt tocmai întâmplătoare. Folosirea termenului de “retragere” și nu “denunțare”, face mai evident faptul că NU aveam de-a face cu instituția denunțării sau că cel puțin efectele exercitării dreptului recunoscut de protecția consumatorului sunt diferite, urmărindu-se desființarea cu efect retroactiv a contractului dintre părți și nu doar pentru viitor, fapt ce o apropie mai mult de instituția anulării, mai ales dacă ținem cont de legătura acesteia cu consimțământul.

Așa cum se poate observa, dreptul reglementat în legislația anterioară sub denumirea de drept de denunțare este același ca și efecte cu dreptul reglementat prin O.U.G. nr.34/2014, terminologia diferită fiind mijlocul prin care legiuitorul a considerat oportun să avertizeze în privința unor efecte specifice ale acestei forme de denunțare, comparativ cu denunțarea unilaterală reglementată de noul cod civil.

În concret putem considera că, prin exercitarea dreptului la retragere se procedează la o reală anulare a contractului încheiat la distanță. Consumatorul are posibilitatea, chiar ulterior încheierii contractului, să desființeze întregul angajament, fapt ce se prezintă ca o situație excepțională față de regula forței obligatorii și a simetriei contractuale, principii în temeiul cărora irevocabilitatea nu poate fi acceptată în forma sa unilaterală. Pentru o explicație mai detaliată a caracterul excepțional al dispozițiilor retragerii, se poate ține cont de faptul că momentul deciziei de retragere (de anulare a contractului practic) intervine ulterior momentului în care acceptarea ofertei a ajuns la destinatar (în cele 14 zile DUPĂ încheierea contractului), fapt prohibit de normele imperative ale art.1199, care atestă că,

“ulterior acestui moment nu se mai poate pune problema retractării și cu atât mai puțin a revocării, deoarece, odată receptată acceptarea, contractul se consideră încheiat și este deja guvernat de principiul forței obligatorii.”[1]

2. APLICABILITATE

Dreptul de retragere este recunoscut nu atât consumatorilor participanți în contractele încheiate la distanță (inclusiv online) cât și celor care încheie contracte în afara spațiilor comerciale. Există doar patru situații limitativ prevăzute de lege, care se circumscriu acestei sfere de contracte încheiate în afara spațiilor comerciale și acestea sunt identificate prin art.2 pct.8 din O.U.G. nr.34/2014

a) contractul este încheiat în prezenţa fizică simultană a profesionistului şi a consumatorului, într-un loc care nu este spaţiul comercial al profesionistului;

 b) contractul este încheiat ca urmare a unei oferte din partea consumatorului în aceleaşi circumstanţe ca cele menţionate la lit. a);

 c) contractul este încheiat în spaţiile comerciale ale profesionistului sau prin orice mijloace de comunicare la distanţă, imediat după ce consumatorul a fost abordat în mod personal şi individual, într-un loc care nu este spaţiul comercial al profesionistului, în prezenţa fizică simultană a acestuia şi a consumatorului;

d) contractul este încheiat în cursul unei deplasări organizate de profesionist cu scopul sau efectul de a promova şi a vinde consumatorului produse sau servicii;

Literele a, b și d) descriu clar circumstanțe, în care, fără îndoială, nu sunt încheiate contracte la distanță, textele menționând în mod expres prezența fizică simultană a ambelor părți (expres sau dedusă din exprimarea textului lit.d)).

Spre diferență de aceste paragrafe, lit.c) identifică o situație la limita dintre contractarea la distanță și cea în care consimțământul se realizează prin prezența fizică a părților contractante. Contractul este încheiat la distanță dar înaintea încheierii nu s-au folosit exclusiv mijloace de comunicare la distanță, ci abordarea a fost personală, implicând atlfel spus prezența fizică a părților contractante. Am nuanțat lipsa folosirii exclusive a mijloacelor de comunicare la distanță tocmai pentru a face mai evident faptul că această contractare oricum nu ar fi putut fi considerată la distanță întrucât nu întrunea condițiile definiției acestui dip de contractare “orice contract încheiat între profesionist şi consumator în cadrul unui sistem de vânzări sau de prestare de servicii la distanţă organizat, fără prezenţa fizică simultană a profesionistului şi a consumatorului, cu utilizarea exclusivă a unuia sau a mai multor mijloace de comunicare la distanţă, până la şi inclusiv în momentul în care este încheiat contractul;”

Tocmai asupra particularității descrise la lit.c) mă voi opri întrucât aceasta transcrie preferința legiuitorului care, pentru evitarea unei interpretări contrarii, a reglementat inclusiv situația în care contractul se încheie prin mijloacele de comunicare la distanță ulterior momentului în care consumatorul a fost abordat personal și individual, într-un loc care nu este spațiul comercial al profesionistului (al comerciantului). Așadar au relevanță pentru aplicabilitatea acestei dispoziții, respectiv pentru recunoașterea dreptului de retragere, inclusiv momentele anterioare încheierii contractului, în care părțile (consumatorul, respectiv profesionistul/comerciantul) își adresează reciproc oferte.

Această reglementare menită a pune capăt interpretării legislației anterioare care lăsa neacoperită această circumstanță, este benefică în primul rând consumatorului, ale cărui drepturi vor fi recunoscute nu numai în situațiile tipice, cum sunt cele ale contractării online, în care mijloacele de comunicare la distanță sunt folosite pe tot parcursul schimbului de oferte (așa cum este indicat de definiția redată mai sus), adică inclusiv ÎNAINTE de ceea ce legea consideră a fi data încheierii contractului.

3.MODALITATE DE EXERCITARE. PREȚURI ADIȚIONALE. PREȚURI SUPLIMENTARE

OG 130/2000 privind protecția consumatorilor la încheierea contractelor la distanță	OUG 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniștii
Art. 7. - (1) Consumatorul are dreptul de a denunţa unilateral contractul la distanţă, în termen de 10 zile lucrătoare, fără penalităţi şi fără invocarea vreunui motiv. Singurele costuri care pot cădea în sarcina consumatorului sunt cheltuielile directe de returnare a produselor.	ARTICOLUL 9 Dreptul de retragere (1) Cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 16, consumatorul beneficiază de o perioadă de 14 zile pentru a se retrage dintr-un contract la distanţă sau dintr-un contract în afara spaţiilor comerciale, fără a fi nevoit să justifice decizia de retragere şi fără a suporta alte costuri decât cele prevăzute la art. 13 alin. (3) şi la art. 14.
	art.13. (3) Fără a aduce atingere alin. (1), profesionistul nu este obligat să ramburseze costurile suplimentare în cazul în care consumatorul a ales în mod explicit un alt tip de livrare decât livrarea standard oferită de profesionist.
	art.14 (2) Consumatorul suportă doar costurile directe legate de returnarea produselor, cu excepţia cazului în care profesionistul acceptă să suporte acele costuri sau în care profesionistul nu a informat consumatorul că aceste costuri trebuie suportate de consumator. (3) Consumatorul este responsabil doar în ceea ce priveşte diminuarea valorii produselor rezultată din manipularea acestora, diferit de ceea ce este necesar pentru determinarea naturii, caracteristicilor şi funcţionării produselor. Diminuarea valorii produselor nu trebuie să fie descurajantă pentru consumator în a-şi exercita dreptul de retragere. Indiferent de situaţie, consumatorul nu este responsabil pentru diminuarea valorii produselor în cazul în care profesionistul a omis să îl informeze cu privire la dreptul de retragere în conformitate cu art. 6 alin. (1) lit. h).

Dreptul de denunțare, respectiv retragere (în actuala lege) reprezintă posibilitatea acordată consumatorului de a se retrage dintr-un contract încheiat la distanță sau în afara spațiilor comerciale, fără motivarea deciziei sale. Mențiunea ultimă este importantă și evidențiază faptul că recunoașterea operează nu doar atunci când sunt constatate deficiențe ale produselor sau vreo altă neîndeplinire a obligațiilor vânzătorului/celeilalte părți, făcând evident faptul că nu avem de-a face cu o reziliere ci cu o retragere contractuală, cu o retragere a consimțământului – o formă de “răzgândire” în ceea ce privește întreaga contractare cu toate elementele sale – așa cum am mai spus – o reală anulare a întregului contract.

În ceea ce privește dreptul reglementat în legislația anterioară, în plus față de lipsa unei motivări, consumatorului îi este recunoscut dreptul de a nu i se impune penalități, fiind prevăzut în mod expres faptul că singurele costuri la care acesta poate fi obligat fiind cele “directe de returnare a produselor” – adică de transport.

Dispozițiile fostei reglementări au avut ca efect o eliminare a situațiilor în care dreptul în cauză, deși recunoscut de lege, era în concret limitat de către furnizorii/vânzătorii produselor/serviciilor achiziționate la distanță, prin stipularea unor clauze de despăgubire care urmau a fi aplicabile consumatorului care și-ar fi exercitat dreptul de denunțare. Precizarea clară a textului de a nu-i fi impuse consumatorului “alte penalități” se referea și era aplicabil în mod special acestor situații, care deveniseră o practică și care, fără o astfel de precizare expresă, afectau însăși corecta aplicare a dispozițiilor legii, implicit însuși dreptului de denunțare.

Spre diferență de vechea reglementare, textul O.G. nr. 34/2014 folosește o exprimare diferită, în sensul în care nu mai sunt prevăzute în mod expres acele penalități, menționându-se doar faptul că consumatorul nu trebuie ținut a “suporta alte costuri decât cele prevăzute la art.13 alin.(3) respectiv la art.14.”

Sfera a ceea ce înseamnă aceste alte costuri, este identificată prin raportare la anumite elemente în mod expres necuprinse în aceasta, cum sunt cele prevăzute la art.13 alin.(3) respectiv la art.14. Cu alte cuvinte, din interpretarea textului de lege se desprinde că, în afara costurilor de returnare (cu alt mijloc de transport decât cel standard) și de diminuare a valorii produsului ca urmare a predării/primirii, consumatorului nu i se poate impune niciun alt cost.

Într-o opinie, modalitatea de redactare a textului legii noi și lipsa unei dispoziții care să excludă în mod expres penalitățile, sunt indicii ale faptului că noua legislație în domeniu ar permite clauze de despăgubiri și orice alte penalități impuse consumatorului în cazul exercitării de către acesta a dreptului de retragere. De altfel, între conceptul de “penalitate” și “cost suplimentar” (adică orice alt cost impus în plus față de prețul de vânzare) există reale diferențe semnatice, penalitățile nefiind considerate prețuri/costuri suplimentare, ci mijloace de constrângere, forme de sancțiune pentru neexecutarea contractului.

Dată fiind corelația dintre instituția penalităților și cea a rezilierilor contractuale, un alt motiv pentru care legea actuală nu ar mai face vorbire de penalități ar consta și în faptul că, oricum, acestea corespundeau exclusiv situației în care contractul înceta ca urmare a neîndeplinirii unor obligații ori denunțarea unilaterală/revocarea sau retragerea din această materie nu reprezintă drepturi corelate cu incidența vreunei situații de neexecutare a obligațiilor de către partea adversă. Se recunoaște denunțarea, respectiv posibilitatea de retragere, independent de modalitatea în care celalaltă parte își duce la îndeplinire obligațiile contractuale, fiind de la sine înțeles că, orice consumator va putea să și exercite dreptul inclusiv în cazul în care cealaltă parte își îndeplinește integral obligațiile, situația de atfel cea mai frecventă. Efectul este specific, așa cum am mai menționat și se întinde până la originea contractului, echivalând cu o retragere a consimțământului.

Un alt aspect care se poate nota în cadrul diferențelor față de legislația anterioară este faptul că, de această dată, legea exclude din sfera costurilor care NU pot fi impuse, costurile aferente diminuării valorii produselor tranzacționate la distanță sau în afara spațiilor comerciale. Printr-o interpretare per a contrario rezultă că aceste tipuri de costuri în mod clar pot fi atribuite consumatorului și este important a se nota că textul nu face referire la costurile de diminuare a valorii datorate returnării produsului ci la costurile diminuării rezultate din manipularea acestora, acțiunea care, fără îndoială se realizează nu numai la returnare, cât și la predarea produsului. Altfel spus, în situația concretă în care produsul achiziționat online este supus unor transporturi și predări multiple până la înmânarea către consumator și urmare exclusiv a acestora, produsul suportă diminuări a valorii de achiziție, singura persoană care va suporta diferența de preț va fi consumatorul. Deși obligația de predare și riscurile aferente sunt suportate, cel puțin de principiu, de vânzător, până la data predării.

4. CALCULAREA PERIOADEI DE DENUNȚARE/RETRAGERE. EXTINDERE. DECĂDERE

a) cele 10 zile lucrătoare au devenit 14 zile calendaristice

În vederea exercitării dreptul de denunțare, legislația anterioară prevedea un termen de 10 zile lucrătoare. Modificarea intervenită prin transpunerea Directivei 2011/83 indică un termen de 14 zile fără a face vreo diferențiere în ceea ce privește tipul acestora – lucrătoare sau calendaristice și este important a vedea cum este explicată această diferență a numărului de zile alocate denunțării/retragerii și ce efecte concrete are în ceea ce privește calculul perioadelor de retragere.

O primă certitudine constă în faptul că, în anumite situații, cele 10 zile lucrătoare de care făcea vorbire legislația anterioară reprezintau în fapt o suită de 14 zile calendaristice. De exemplu, pentru situația în care avem în vedere ziua de 10 octombrie 2014 ca dată de început, perioada de denunțare ar expira, potrivit vechii legislații, în ziua de 23 octombrie ale aceleiași luni. Dacă avem în vedere acest exemplu, perioada de denunțare de 10 zile lucrătoare însumează în concret 14 zile calendaristice, dacă este luată în considerare atât data de începere – 10 octombrie cât și data de expirare – 23 octombrie.

Pentru că am notat mai devreme că echivalarea celor 10 lucrătoare în 14 calendaristice nu are caracter general, trebuie menționat că există și situații în care cele 10 zile lucrătoare se “traduc” doar în 12 zile calendaristice, un exemplu fiind situația în care calculul privește o perioadă cu începere din data de 10 noiembrie și până în 21 noiembrie 2014.

Un prim aspect care poate fi remarcat este că, fără îndoială, în aplicarea la cazurile concrete, aceste perioade puteau fi mai mari sau mai mici pentru anumiți consumatori, existând chiar posibilitatea ca vânzătorul ori prestatorul de servicii în mod voit să informeze întârziat sau să stabilească, în mod voit, ca zi de încheiere a contractului ori de predare a produsului prima zi din saptamână și nu ultima, tocmai pentru a permite consumatorului ca dreptul său să expire la împlinirea a 12 zile calendaristice și nu a 14.

În plus, mai trebuie să se țină cont de faptul că, în plus față de zilele nelucrătoare de la sfărșitul fiecărei săptămâni, adică sâmbăta și duminica, legislația aferentă fiecărui stat recunoaște ca zile nelucrătoare și zilele de sărbătoare religioasă sau cu semnificație națională, care, de asemenea, nu puteau fi luate în considerare la stabilirea perioadei în care se poate exercita dreptul de denunțare unilaterală. Astfel, dacă în plus față de incidența a două sâmbete și două duminici, ulterior datei de începere a perioadei de denunțare, survine una sau chiar mai multe sărbători naționale, perioada de zile lucrătoare poate însemna în fapt chiar mai mult de 14 zile calendaristice. Un exemplu concret este cel în care perioada se calculează cu începere din 28 noiembrie și până în 12 decembrie 2014, durata care, în plus față de cele două duminici și două sâmbete cuprinde și data de 1 decembrie declarată ca fiind nelucrătoare în România. În această ultimă situație am avea de-a face cu 15 zile calendaristice în care consumatorul ar fi fost în drept să transmită cererea de denunțare.

Dacă luăm în considerare acest aspect și ținem cont de faptul că, cel puțin la o primă interpretare, termenul de 14 zile de care vorbește O.U.G. nr.34/2014 ar însemna în fapt 14 zile calendaristice, am putea considera că modificare intervenită are ca scop doar o aplicare uniformizare a regulii de calcul care să nu mai depindă de incidența mai multor zile considerate nelucrătoare în anumite State Membre și lucrătoare în altele.

Astfel, pentru un magazin online care oferă spre vânzare produse atât în România cât și în Italia, de exemplu, potrivit noii legislații, indiferent de data de începere a calculului, și indiferent de numărul de zile naționale recunoscute ca zile nelucrătoare doar de către una din aceste țări, perioada de retragere va fi aceeași și va expira în 14 zile de la data încheierii contractului ori de la data predării produsului.

Noua legislația stabilește ca dată de începere o varietate mult mai mare de zile decât cele indicate, așa cum se poate observa din textul art. 9 alin.(2), dar ceea ce vroiam cu precădere să notez este faptul că, în concret, modificarea intervenită nu privește atât numărul concret de zile, acesta rămânând cu mici variații același, cât o interpretare uniformă a ceea ce înseamnă perioadă de retragere, indiferent de cetățenia consumatorului, locația vânzătorului ori incidența mai multor zile nelucrătoare în anumite perioade ale anului.

OG 130/2000

OUG 34/2014

Termenul de 10 zile prevăzut pentru exercitarea acestui drept începe să curgă: a) pentru produse, de la data primirii lor de către consumator, dacă au fost îndeplinite prevederile art. 4; b) pentru servicii, din ziua încheierii contractului sau după încheierea contractului, din ziua în care obligaţiile prevăzute la art. 4 au fost îndeplinite, cu condiţia ca întârzierea să nu depăşească 90 de zile.

art.9. (2) Fără a aduce atingere art. 10, perioada de retragere menţionată la alin. (1) expiră în termen de 14 zile de la: a) data încheierii contractului, în cazul contractelor de prestări de servicii; b) ziua în care consumatorul sau o parte terţă, alta decât transportatorul şi care este indicată de consumator, intră în posesia fizică a produselor, în cazul contractelor de vânzare, sau: (i) în cazul în care consumatorul comandă printr-o singură comandă produse multiple care vor fi livrate separat, ziua în care consumatorul sau o parte terţă, alta decât transportatorul şi care este indicată de consumator, intră în posesia fizică a ultimului produs; (ii) în cazul livrării unui produs care constă din mai multe loturi sau piese, ziua în care consumatorul sau o parte terţă, alta decât transportatorul şi care este indicată de consumator, intră în posesia fizică a ultimului produs sau a ultimei piese; (iii) în cazul contractelor pentru livrarea periodică de produse pe o perioadă de timp determinată, ziua în care consumatorul sau o parte terţă, alta decât transportatorul şi care este indicată de consumator, intră în posesia fizică a primului produs; c) în cazul contractelor pentru furnizarea de apă, gaze naturale, energie electrică, atunci când acestea nu prevăd vânzarea într-un volum limitat sau cantitate stabilită, de energie termică sau de conţinuturi digitale care nu sunt livrate pe un suport material, data încheierii contractului. (3) Părţile contractante îşi îndeplinesc obligaţiile contractuale pe parcursul perioadei de retragere conform prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă.

b) cele 90 de zile au devenit 12 luni. Extinderea perioadei de denunțare/retragere sau extinderea perioadei de informare a consumatorului?

Omisiunea de a informare a consumatorului

art.10. Omisiunea de a informare a consumatorului

art.7 (2) În cazul în care comerciantul a omis să transmită consumatorului informaţiile prevăzute la art. 4, termenul pentru denunţarea unilaterală a contractului este de 90 de zile şi începe să curgă: a) pentru produse, de la data primirii lor de către consumator; b) pentru servicii, de la data încheierii contractului. (3) Dacă în perioada celor 90 de zile informaţiile prevăzute la art. 4 sunt furnizate consumatorului, termenul de 10 zile lucrătoare pentru denunţarea unilaterală a contractului începe să curgă din acel moment.

(1) În cazul în care profesionistul nu a transmis consumatorului informaţiile privind dreptul de retragere conform art. 6 alin. (1) lit. h), perioada de retragere expiră la 12 luni de la sfârşitul perioadei iniţiale de retragere de 14 zile. (2) În cazul în care profesionistul a transmis consumatorului informaţiile prevăzute la alin. (1) din prezentul articol în termen de 12 luni de la data menţionată la art. 9 alin. (2), perioada de retragere expiră în 14 zile de la data la care consumatorul primeşte informaţiile respective.

În vederea calculării perioadei în care dreptul de denunțare putea fi exercitat, textul O.U.G. nr.130/2000 indica în cadrul art.7 ca punct de pornire data primiri produselor, în cazul vânzării de produse, respectiv data încheierii contractului, în cazul prestării serviciilor. Așa cum am menționat și la punctul anterior, legislația actuală acordă mai multă importanță identificării cât mai multor situații de contractare cu consumatorii, fiind stabilite și alte date de începere a calculului, în funcție de natura produsului/serviciului și de tipul de contractare – art.9 alin.(2), așa cum se poate observa în tabelul de mai sus.

Dar ceea ce este important de analizat în contextul acestor articole care au suportat o modificare evidentă față de O.G. nr.130/2000, este acea extindere a perioadei de denunțare/retragere în contextul neinformării consumatorului, care în varianta inițială era de 90 de zile iar în O.U.G. 34/2014 a devenit de 12 luni.

Pentru înțelegerea modificărilor și a efectelor noii reglementări, am considerat potrivit să mă raportez pentru început la prevederile vechii legi, respectiv de art.7 alin.(2) și (3).

În cadrul alineatului 2 al art.7 din OG 130/2000 este prevăzută o primă situație excepțională față de regula termenului de 10 zile lucrătoare de denunțare unilaterală, legiuitorul stabilind că, în cazul în care prestatorul sau vânzătorul omitea transmiterea obligațiilor de care era ținut în temeiul art.4, termenul de denunțare se extindea la 90 de zile. Aparent sancționator pentru vânzător, în cazul în care acestea nu și-ar fi îndeplinit obligațiile de informare, consumatorul ar fi beneficiar de mult mai multe zile decât cele 10 lucrătoare stabilite ca regulă. Am evidențiat “aparent” pentru că, pentru o interpretare corectă trebuie să avem în vedere nu doar textul acestui alin.(2) ci și dispozițiile întregului act normativ privit în ansamblu, fiind relevantă coroborarea în cazul de față inclusiv cu alineatul următor (alin.(3)), care precizează că, în situația în care informarea intervine în perioada de 90 de zile, “termenul de 10 zile începe să curgă din acel moment”.

Altfel spus, așa zisa sancțiune a informării întârziate NU intervenea în situația în care prestatorul/vânzătorul ar fi informat totuși consumatorul în perioada de 90 de zile ce urma contractării, întrucât, așa cum se identifică clar în text, în această situație perioada de denunțare este tot de 10 zile lucrătoare și nu de 90. Chiar pentru situația în care vânzătorul întârzie informarea corectă și o realizează doar în ziua 89, de exemplu, perioada de denunțare va fi aceeași și anume 10 zile lucrătoare, calculate, într-adevăr cu începere de la momentul informării/transmiterii complete a informațiilor.

Mai mult, și în considerarea alin.(2) de la a cărui interpretare am pornit, de extinderea termenului la 90 de zile va beneficia doar consumatorul care nu este informat deloc sau care este informat cu o întârziere mai mare de 90 de zile, acest alin.(2) rămânând a se aplica doar în acele situații care NU sunt reglementate prin alin.(3).

Atfel spus, perioada de 90 de zile de care făcea vorbire textul reprezenta mai mult un avantaj pentru prestator/vânzător, funcționând în concret în mod similar unui termen de grație acordat acestuia, în mod suplimentar, în vederea îndeplinirii obligației de la art.4.

Singurele circumstanțe în care consumatorul ar fi beneficiat de o extindere a perioadei de denunțare fiind acelea în care vânzătorul nu îl informa deloc sau îl informa cu o întârziere mai mare de 90 de zile.

Raportat însă la situația concretă, este de la sine înțeles că circumstanța în care vânzătorul NU îl informează deloc pe consumator, nu poate fi luată în considere, putându-se presupune că alineatul 2 al art.7 este aplicabil doar în situația în care consumatorul este informat cu o întârziere mai mare de 90 de zile. Dar și această situație, deși s-ar părea că ar crea un avantaj consumatorului, este tot inechitabilă întrucât, potrivit regulilor stabilite la alin.(2), cele 90 de zile se calculează cu începere de la data primirii produsului.

Alfel spus, deși vânzătorul are o întârziere în îndeplinirea propriilor obligații mai mare de 90 de zile, nici măcar în aceste situații consumatorul nu beneficiază de integralitatea celor 90 de zile în care își poate exercita dreptul de denunțare, întrucât calculul acestei perioade are în vedere o dată care, cel mai probabil, a intevenit chiar la data contractării. Pentru relevanța explicației, vom avea în vedere cazul concret al unui prestator de servicii, care întârzie în informare cu mai mult de 90 de zile, îndeplinindu-și totuși obligația în ziua 150 calculată cu începere de la data încheierii contractului.

În pofida faptului că avem de-a face cu situația clară a dezavantajării consumatorului, cele 90 de zile de care vorbea textul alin.(2) și de care ar fi trebuit să beneficieze consumatorul în mod compensatoriu în cazul îndeplinirii obligației de informare cu o întârziere mai mare de 90 de zile, sunt pur teoretice, în cele mai multe dintre cazuri, consumatorul neputând beneficia de această perioadă de așa numită extindere. Raportat la cazul concret cum este cel indicat mai sus, prin trecerea celor 150 de zile de la contractare (care presupune o informare cu o intârziere mai mare de 90 de zile, evident), la o primă interpretare se poate susține că acel consumator nici măcar nu mai este în drept să formuleze o cerere de denunțare întrucât cele 90 de zile deja expiraseră fiind calculate de la data încherii contractului și nu de la data informării.

Oarecum fără o justificare, cazul agravat, adică cel nu doar al unei întârzieri de 90 de zile, ci al omisiunii complete (dacă se poate numi așa) de informare, nu numai că nu se traduce printr-o sancțiune a comerciantului, dar chiar îl lipsește pe consumator de posibilitatea de a-și exercita dreptul de retragere.

Se poate afirma că dincolo de limita de 90 de zile nu exista de fapt niciun drept de denunțare, indiferent de comportamentul contractual al comerciantului.

Într-o altă opinie s-ar putea susține că, ar fi într-un fel echitabil să nu se acorde consumatorului niciun beneficiu în plus, și nici, evident, cel de exercitare a dreptului de a denunța ulterior unei perioade mai mari de 90 de zile, susținându-se că perioada de contractare este îndeajuns de mare și prestațiile celeilalte părți sunt îndeajuns de consistente cât pentru a se considera contractul ca fiind acceptat de ambele părți, dar totuși dreptul de denunțare nu trebuia corelat cu existența sau inexistența unei prestații a vânzătorului, întrucât scopul este de protecție a consumatorului independent de îndeplinirea unei prestații din partea celeilalte părți. Și mai mult, textul făcea vorbire de o așa zisă extindere a perioadei de denunțare.

Așadar, în concret nu exista nici în temeiul legislației anterioare un sistem de penalizare a comerciantului care nu își îndeplinește obligațiile de informare ci dimpotrivă, o dispoziție evidentă care îi acordă acestuia o facilitate în plus și anume dreptul de a putea prezenta informațiile necesare contractării chiar cu o întârziere de 90 de zile față de condițiile redate în art.4.

Legea nouă

Comparativ cu textul legii vechi, este evidentă cel puțin modificarea care constă în extinderea perioadei de la 90 de zile la 12 luni în cazul omisiunii comerciantului de informare a consumatorului. Nu vom vorbi nici în acest caz de o extindere a dreptului de retragere, întrucât dispozițiile noii legi preiau, în mare măsură, aceeași schemă normativă avută în vedere pentru dreptul de denunțare.

Ce se modifică în concret?

Termenul. În mod similar art.7 alin.(2) și (3) din O.G. nr.130/2000, dispozițiile alin.(1) din art. 10 din OUG 34/2014 stabilesc condițiile de exercitare a dreptului de retragere în cazul omisiunii de informare sau a transmiterii întârziate a informațiilor către consumator. Se prevede o perioadă de retragere care expiră în termen 12 luni de la sfârșitul perioadei inițiale de 14 zile.

Alin. (2) al aceluiași articol 10 reglementează situația în care informațiile sunt totuși transmise către consumator, dar cu o întârziere care nu trebuie să depășească 12 luni. Pentru că alin.(2) se referă la situația particulară a omisiunii de informare într-un anumit termen, vom considera că, la fel ca în legislația anterioară, alineatul anterior implică o sferă de aplicabilitate mai mare, generală, care exclude situația prezentată la alin.(2). Altfel spus, prin raportare la textul special al alin.(2), singura interpretare a alin.(1) este aceea că textul are în vedere situația de omisiune (lipsa completă a unei informării) sau de o întârziere în informare mai mare de 12 luni.

Modalitatea de calcul al termenului aplicabil în cazul omisiunii de informare, suportă ușoare schimbări față de legislația anterioară.

Perioada de retragere se consideră a expira în termen de 12 luni de la sfârșitul perioadei inițiale de 14 zile. Pentru această primă situație redată de alin.(1) vom avea în vedere cazul concret al unei tranzacții încheiate pe data de 16 iunie 2013 pentru care perioada de așa- numită retragere ar expira pe data de 30 iunie 2014 (16 iunie + 14 zile + 12 luni). Așa cum am arătat, acest alineat este aplicabil exclusiv în situația în care comerciantul nu informează consumatorul DELOC sau îl informează cu o întârziere mai mare de 12 luni. Pentru o tranzacție de prestări servicii încheiată pe data de 16 iunie 2013, perioada de retragere expiră pe 30 iunie 2014 indiferent dacă consumatorul este informat cu o întârziere de (maxim) 14 zile față de cele 12 luni sau DELOC.

Așadar, față de dispozițiile legislației anterioare, care conduceau la o inexistență a dreptului de denunțare în cazurile în care informarea întârzia cu mai mult de 90 de zile, în prezenta reglementare se acordă un supliment de 14 zile în care consumatorul își poate exercita dreptul de retragere. Cu alte cuvinte în situația cea mai gravă a lipsei de informare a consumatorului, acesta are totuși posibilitatea de a se retrage din contract, dar într-o perioadă care nu poate fi mai mare de 14 zile, dacă se ține cont evident și de data concretă de informare. Într-adevăr, în situația unei întârzieri de o zi peste perioada de 12 luni prevăzută la alin.(2), consumatorul poate beneficia în întregime de acele 14 zile, dar această perioadă de retragere se diminuează pe măsură ce întârzierea comerciantului este mai mare, ajungându-se chiar în situația identică cu cea prevăzută de legislația anterioară, în care consumatorul nu mai beneficiază de niciun drept, în cazul în care comerciantul întârzie să îl informeze în mai mult de 14 zile peste cele 12 luni.

[1] Liviu Pop, ‘Tratat elementar de drept civil’, ed. 2012